2 intrări

35 de definiții (maximum 20 afișate)

arată toate definițiile

LĂÚTĂ, lăute, s. f. Instrument muzical cu coarde asemănător cu cobza; p. gener. instrument muzical cu coarde. [Var.: alăútă s. f.] – Din tc. lâuta, ngr. laúto.

LĂÚTĂ, lăute, s. f. Instrument muzical cu coarde asemănător cu cobza; p. gener. instrument muzical cu coarde. [Var.: alăútă s. f.] – Din tc. lâuta, ngr. laúto.

LĂÚTĂ, lăute, s. f. Instrument muzical cu coarde, cu cutia de rezonanță bombată și cu gîtul îndoit; p. ext. nume generic pentru instrumentele cu coarde. Hai, lăută, voinicește Înflorește-ți struna, Pentru chiotul ce crește Să-i mai zicem una ! DEȘLIU, G. 18. Cîntecul recruților începu a se revărsa din lăută mai lămurit. SANDU-ALDEA, D. N. 195. – Pronunțat: lă-u-. – Variantă: alăútă (SADOVEANU, O. I 74, ISPIRESCU, L. 237, CARAGIALE, O. III 67) s. f.

lăútă s. f., g.-d. art. lăútei; pl. lăúte

lăútă s. f., pl. lăúte

LĂÚTĂ s. v. scripcă, vioară, violină.

lăútă (-te), s. f. – Instrument muzical. – Var. alăută. Tc. lauta, din arab. al ’ūd (T. Papahagi, GS, VII, 294), cf. ngr. λαοῦτο, bg. lauta, alb. lavut, it. liuto (calabr. lautu), fr. luth, sp. laud, port. alaude, germ. Laute. Der. lăutar, s. m. (muzicant țigan, violonist etc.; trîntor, bărzăun), cu var. alăutar, (a)lăutaș; lăutăreasă, s. f. (nevastă de muzicant; dans specific); lăutăresc, adj. (caracteristic lăutarilor); lăutărește, adv. (ca lăutarii; după ureche, fără să fi învățat muzică). Din rom. provin țig. labutaris „muzicant, violonist” și probabil bg. lautar (Capidan, Raporturile, 232).

LĂÚTĂ ~e f. 1) Instrument muzical cu coarde, cu gâtul încovoiat și cutia de rezonanță foarte bombată. 2) Orice instrument muzical cu coarde. /<turc. lâuta, ngr. lauta

lăută f. instrument muzical introdus în Europa de cruciați: lăuta a cedat locul cobzei. [În Tr. și làută = săs. LAUTE: pe lângă muzica turcească a Curții și a oștirii, era și o muzică nemțească compusă din lăutari, sași și țigani].

lăútă f., pl. e (probabil, nu d. ar. ûd, art. al-ûd, ci d. sas. germ. laute, mgerm. lûte, de unde vine și it. liúto, leúto și liúdo, pv. laüt, vfr. leut, nfr. luth, sp. laud, pg. alaúde, ngr. turc. bg. laúta, ngr. și laúto: pol. lutnia, rut. rus. lĭútnĕa; rut. și lavúta [d. rom.]. Papahagi, VR. 1912, 4, 88). Vechĭ. Un fel de vioară cu doŭă saŭ treĭ coarde (Stam. 187) pe care, în loc de arcuș, le atingea o rotiță pe care o învîrteaĭ cu mîna dreaptă, ĭar cu stînga călcaĭ pe coarde (fr. vielle). Maĭ pe urmă, vioară obișnuită. Pe lîngă muzica turcească a domnuluĭ, era și una germană compusă din Sașĭ și Țiganĭ. Maĭ vechĭ și alăută, ca lămîĭe-alămîĭe. În Ban. Trans. láută. V. cobză, teorbă și doĭnă.

alăútă sf vz lăută

ALĂÚTĂ s. f. v. lăută.

LĂÚT s. n. (Pop.) Acțiunea de a (se) la3; spălat (pe cap); lăutoare. – V. la3.

LĂÚT s. n. (Pop.) Acțiunea de a (se) la3; spălat (pe cap); lăutoare. – V. la3.

ALĂÚTĂ s. f. v. lăută.

LĂÚT s. n. Acțiunea de a la; spălat. Știa și de necazurile lui cu lăutul in fiece sîmbătă. CAMIL PETRESCU, O. II 201.

ALĂÚTĂ s. f. v. lăută.

Intrare: lăută
substantiv feminin (F1)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular u uta
plural ute utele
genitiv-dativ singular ute utei
plural ute utelor
vocativ singular
plural
alăută
substantiv feminin (F1) nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular alău alăuta
plural alăute alăutele
genitiv-dativ singular alăute alăutei
plural alăute alăutelor
vocativ singular
plural
Intrare: lăut
lăut adjectiv
adjectiv (A2)
Surse flexiune: DOR
masculin feminin
nearticulat articulat nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular ut utul u uta
plural uți uții ute utele
genitiv-dativ singular ut utului ute utei
plural uți uților ute utelor
vocativ singular
plural