hodor sn vz odor

hodór, V. odor.

odor³ sn [At: DDRF / Pl: ~oare și (rar) ~uri / E: mg udoar] (Trs) Curte.

odor⁴ sn [At: ALR II, 5284/574 / Pl: ~oare / E: mg odor] (Reg) Despărțitură la un capăt al șurii, în formă de șopron.

odór n., pl. oare (sîrb. odora, pradă, veșminte, armătură, d. vsl. o-drati, a zmulge, a lua, drati, a despica, a sfîșia, ca și it. roba, fr. robe, veșmînt, d. vgerm. roub, ngerm. raub, jaf, pradă. V. dîră). Lucru prețios, maĭ ales vorbind de cele ce servesc la oficiu bisericesc (ca: crucĭ, potire, cădelnițe ș. a.). Fig. Ființă foarte prețioasă și iubită: un odor de nevastă, de copil. Copil (des iron.): ĭacată ce pozne face odoru tăŭ! – Și hodór. V. podoabă, sculă.

HODOR subst. 1° „odor” (DLR), 2° reg. olt. „cadoul miresei” și „clae de fîn” (expl. M. Păsculescu, Poesii populare). 1. – (Dm; Mar; M Mar; C Bog; 17 A II 171; Div 71; Acte Sc); -a, -easca, -ăști, ăuți, -ani ss. 2. + -ac: Hodorac (Dm). 3. + -ici: Hodorici (ib.).