Henric m. numele mai multor împărați ai Germaniei: HENRIC I (Păsărarul), duce de Saxonia (919-936); HENRIC IV, luptă în contra papei Gregorie VII și-i se supuse la Canossa (1056-1106); HENRIC VI (cel Crud), reținu prizonier pe Ricard Inimă-de-Leu (1190-1197).

Henric m. numele mai multor regi ai Angliei: HENRIC I (Beauclerc), fiu lui Guilom Cuceritorul (1100-1135); HENRIC II (Plantagenet), puse să se asasineze pe arhiepiscopul Toma Becket (1154-1189); HENRIC IV (de Lancaster), deposeda pe vărul său Ricard II (1399- 1413); HENRIC VII (Tudor), puse capăt răsboiului celor Două Roze (1485-1509); HENRIC VIII, se luptă cu Francisc I și consumă marea schismă a Angliei (1509-1547).

Henric m. numele mai multor regi ai Franței: HENRIC III, rege al Poloniei (1573) și al Franței (1574), alungat din Paris în 1583 și asasinat în 1589; HENRIC IV (cel Mare), unul din cei mai buni regi ai Franței, abjură protestantismul în 1593 și muri asasinat în 1610.

HENRIC, numele mai multor regi și împărați germani. Mai importanți: 1. H. I Păsărarul, rege al Germaniei (919-936), întemeietor al dinastiei saxone. Victorios asupra slavilor (929) și ungurilor (933). În 925, a alipit Lorena la Germania. 2. H. II cel Sfânt, rege (1002-1014) și împărat (1014-1024, încoronat la Roma) al Sfântului Imperiu Roman. Ultimul reprezentant al dinastiei saxone. Canonizat în 1146. 3. H. IV, rege (1056-1105) și împărat (din 1084). Prin politica de întărire a autorității centrale, a provocat revolta marilor seniori feudali. A intrat în conflict și cu papa Grigore VII în problema acordării învestiturii episcopilor germani. Victoria asupra feudalilor, l-a depus pe Grigore VII (Worms, 1076); excomunicat, la rândul său, de papă, care i-a dezlegat pe supușii săi de jurământul de credință, a fost nevoit să se umilească la Canossa (1077). Perioada domniei sale se caracterizează prin slăbirea puterii centrale și tendința de creștere a fărâmițării teritoriale a Germaniei. 4. H. V, fiul lui H. IV, rege (1105-1125) și împărat (din 1111). A încheiat cu papa Calixt II Concordatul de la Worms (1122), care punea capăt luptei pentru învestitură. Ultimul reprezentant al dinastiei franconiene.

HENRIC, numele a patru regi ai Franței. Mai importanți: 1. H. II (1547-1559). A continuat lupta începută de tatăl său, Francisc I, împotriva lui Carol Quintul, aliindu-se cu principii protestanți germani. A încheiat cu Spania Tratatul de la Cateau-Cambrésis (1559), care punea capăt războaielor pentru supremație în Pen. Italică (Războaiele italiene) (1494-1559). Pe plan intern, a întărit monarhia; i-a prigonit pe protestanți (edictul de la Châteaubriant, 1551) și a introdus impozite, care au provocat răscoale. 2. H. III (1574-1589). Fiul lui H. II și al Caterinei de Medici. Ultimul rege al dinastiei de Valois. A fost și rege al Poloniei (1573-1574). Domnia lui se caracterizează printr-o fiscalitate apăsătoare, care a nemulțumit atât pe hughenoți, cât și pe catolici. Neliniștit de creșterea popularității liderului Ligii Catolice, Henric de Guise, organizează asasinarea acestuia (1588); pentru a face față Ligii, H. III l-a recunoscut pe H. de Navarra ca moștenitor prezumtiv al coroanei Franței. Asasinat de un călugăr dominican. 3. H. IV, rege al Navarrei, ca H. III (din 1572), și al Franței (1589-1610), întemeietor al ramurii de Bourbon a dinastiei Capetingilor. Pentru a obține tronul a luptat împotriva Ligii Catolice, dar a fost nevoit să revină la catolicism (1593). Victorios asupra Spaniei, a restabilit, prin Tratatul de la Vervins (1598), pacea, iar prin Edictul de la Nantes (1598) a pus capăt războaielor religioase, asigurând hughenoților libertatea cultului. Ajutat de hughenoți (ducele de Sully) și de catolici (Pierre Jeannin), a consolidat absolutismul monarhic și a dezvoltat industria, comerțul și agricultura. În 1604, a început colonizarea franceză a Canadei. Asasinat de un catolic fanatic.

HENRIC, numele a opt regi ai Angliei.H. I (1100-1135), fiul lui William I Cuceritorul. A ocupat tronul cu sprijinul baronilor englezi, cărora le-a acordat, pentru prima dată, o „Cartă a libertăților”. Urmărind consolidarea puterii regale, a intrat în conflict cu Anselm, arhiepiscop de Canterbury, iar apoi cu papa în problema dreptului de învestitură. H. II (1154-1189), întemeietorul dinastiei Plantagenet. A stăpânit întinse teritorii și în Franța (Normandia, Anjou, Poitou, Aquitania ș.a.). Prin reformele sale administrative, militare și judecătorești a întărit puterea centrală. A încercat, prin Constituțiile de la Clanderon (1164), să subordoneze jurisdicția ecleziastică autorității regale, ceea ce a stârnit nemulțumirea clerului; însuși arhiepiscopul de Canterbury, Thomas Becket, a căzut victimă acestui conflict (1170). În vremea sa, a început ocuparea Irlandei. H. III (1216-1272). În timpul domniei sale, impozitele, abuzurile, dependența de Papalitate etc. au provocat o ascuțire a luptei politice, care a condus la război civil (1263-1267), având drept principal rezultat instituirea practicii convocării Parlamentului în Anglia (1265). H. IV (1399-1413), întemeietor al dinastiei Lancaster. Proclamat rege în urma detronării lui Richard II. În timpul domniei sale au fost extinse drepturile Parlamentului. H. V (1413-1422). Fiul lui H. IV. Reluând ostilitățile în Războiul de 100 de Ani, a înfrânt armata franceză la Azincourt (1415). În urma Tratatului de la Troyes (1420), a obținut regența și moștenirea tronului Franței (prin căsătoria cu Caterina de Franța). H. VI (1422-1461 și 1470-1471). Fiul lui H. V. A pierdut toate posesiunile engleze din Franța (cu excepția Calais-ului). Dominația seniorilor feudali și fiscalitatea excesivă și au provocat mari nemulțumiri sociale, care au culminat cu răscoala condusă de John Cade (1450). În timpul domniei sale, a izbucnit și Războiul Celor Două Roze (1455-1485). A fost detronat, închis și ucis. H. VII (1485-1509), întemeietor al dinastiei Tudor. A pus capăt Războiului Celor Două Roze. Restaurând autoritatea regală, a creat bazele regimului monarhiei absolute din Anglia și a asigurat țării o lungă perioadă de prosperitate. H. VIII (1509-1547). A continuat politica de întărire a absolutismului, slujind, într-o anumită măsură, interesele burgheziei și a agravat situația țăranilor prin introducerea „legilor sângeroase” (1530 și 1536). S-a aflat în conflict cu Papalitatea și s-a separat de Biserica catolică, devenind șef al Bisericii anglicane (1534). A unit Țara Galilor la Anglia (1534-1536) și s-a proclamat rege al Islandei (1541). A secularizat averile mănăstirești (1536, 1539).

Henric Foarte rar la noi, prenumele masc. Hénric reproduce un frecvent Heinrich – nume pers. germ. Specialiștii sînt în mare parte de acord că forma actuală a acestui nume poate proveni fie dintr-un mai vechi Haímirich, fie din Háganrich, identic în ceea ce privește elementul secundar rich (cu valoare de adjectiv, acesta are sensul de „bogat, puternic”, cf. it. ricco, fr. riche, iar ca substantiv înseamnă „domn, stăpîn”). Haimirich, cu atestări destul de vechi, are ca prim element de compunere o bază germanică haim- „casă, țară” (germ. Heim „casă, cămin”, Heimat „patrie”; engl. home „casă”, tot de aici provin -ham și -heim, cu sensul inițial „sat”, întîlnite și în compunerea unor numeroase toponime engleze și germane: Birmingham, Nottingham, Mannheim etc.); pe de altă parte, Haganrich are în compunere pe hagan- „regiune închisă, incintă, proprietate” (germ. heche „gard viu”, hegen „a împrejmui, a îngrădi etc.”, engl. hedge „gard viu, a împrejmui” etc.). Aceste vechi nume germanice sînt răspîndite și frecvente la toate popoarele apusene, uneori în forme care cu greu pot fi bănuite ca înrudite. De exemplu, în italiană, păstrat probabil de la ostrogoți și atestat din sec. 11 – 12, este cunoscut Amerigo, dar puțini îl mai apropie astăzi de Arrigo sau Enrico, care fac parte din aceeași familie. Tot aici trebuie menționat magh. Imre, un nume foarte frecvent care are la bază o formă latinizată Emericus. Cîteva forme și derivate apusene ale numelui germanic (răspîndit la catolici și prin intermediul calendarului) au intrat în onomastica românească, pe cale cultă, încă din secolul trecut: Henri (din franceză), Henrieta (fr. Henriette, derivat fem. de la Henri). În secolul nostru au pătruns și Hénric, care reproduce o formă din latina medievală Henrícus, Enric etc. Toate aceste forme sînt foarte rare și apar numai în mediile orășenești. ☐ Engl. Henry, Harry, fr. Henri (Henry, mai ales ca nume de familie), Henriette, germ. Heinrich (cu foarte multe hipocoristice: Heinz, Hein, Hakon, Hentsch, Hinke, Hinner etc., fem. Henrike, Henriette), Henrik, it. Amerigo, Arrigo, Enrico, Enrica, sp., port. Enrique, Henrique, magh. Imre, Henriette(a), scr. Henrik, Enrik etc. Numele Henric a fost purtat de numeroși regi și împărați germani, englezi (mai cunoscuți fiind Henric al V-lea, învingător al francezilor în Războiul de 100 de ani, Henric al VII-lea, întemeietorul dinastiei Tudorilor), sau francezi (dintre care Henric al IV-lea, cunoscut printre altele, datorită edictului de la Nantes, 1598). Din istoria marilor descoperiri geografice sînt cunoscuți Henric Navigatorul, prinț portughez, descoperitorul insulelor Madeira, Azore, Capului Verde etc. și celebrul Amerigo Vespucci, după al cărui prenume a fost creat printr-o latinizare aproximativă toponimul America (folosit pentru prima dată într-o cosmografie din 1507), deși descoperirea „Lumii noi” se atribuia lui Vespucci în mod eronat. Poetul Heinrich Heine, fizicianul Heinrich Hertz, poetul maghiar Imre Madách, Paul Henri d’Holbach, enciclopedist francez, savantul român Henri Coandă etc.

HENRIC NAVIGATORUL (HENRIQUE [ẽrikə] O NAVEGADOR) (1394-1460), prinț portughez. Fiul regelui Ioan I. A întemeiat un observator și o școală de navigație la Sagres, reședința sa. Începând din 1418, a organizat numeroase expediții de explorare a țărmului de NV al Africii, folosind în acest scop caravela.