harac² sn vz haraci

harac¹ smn vz arac

HARAC s. m. V. arac.

harac m. V. arac.

harác și (maĭ des) harág m. (ngr. haráki, hárakas, băț, linie, d. vgr. harax, hárakos, harag, d. harásso, imprim; turc. herek, bg. harak. V. haracĭ, hereghie, caracter). Riglă, linie de liniat pe hîrtie (Vechĭ). Băț înfipt în pămînt de sprijinit vița saŭ alte plante agățătoare. – Spre Olt arac.

ARAC, araci, s. m. Par lung care servește la susținerea viței-de-vie și a altor plante agățătoare. [Var.: harac, harag s. m.] – Din ngr. haráki.

arac¹ sm [At: (a. 1704) URICARIUL IV, 44/6 / V: ha~, harag, hărag, hă~, ~ag sm / Pl: ~aci / E: ngr ϰαραϰι] 1 Par lung pentru susținerea viței de vie, a fasolei etc. 2 (Înv) Băț cu crestături cu care ciobanii măsurau cantitatea de lapte, prin introducerea lui în vas Cf țanc. 3 (Înv) Lineal (1). 4 (Înv) Spațiu dintre liniile unei hârtii liniate. 5 (Îvp; d. soare; îe) A fi de un ~ A fi de-o suliță.

araciu sn vz haraci^[1] modificată

arag sm vz arac

aroc sn vz arac

haraci sn [At: MOXA, 381/37 / V: araciu, ~ac², ~ag², hăr~, harag² / Pl: ~uri / E: tc harag] (Tcî) 1 Tribut anual pe care țările vasale îl plăteau Imperiului Otoman. 2 (Pex) Bir.

harag¹ sm vz arac

harag² sn vz haraci

hărac sm vz arac

hăraci sm vz haraci

hărag¹ sn vz arac

hărag² sn vz haraci

ARAC¹, ❍HARAC, HARAG sm. 🚜 Par subțire care se pune ca să sprijine vița de vie sau alte plante ce nu pot crește altfel drept, ca fasolea, vița, etc. (🖼 169): viile se mlădeau... pe aracii plecați de greutatea rodului (DLVR.); ici și colo, vii sucite pe harag (IRG.) [ngr. χαράχι.]

❍ARAG sm.1 = ARAC¹ ¶ 2 Riglă de tras linii (COST.).

ARĂCEL sm. dim. ARAC¹.

ARAC, araci, s. m. Par lung care servește la susținerea viței de vie și a altor plante agățătoare. [Var.: harac, harag s. m.] – Din ngr. haráki.

HARAG s. m. V. arac.

ARAC, araci, s. m. Par lung care se înfige în pămînt, servind la susținerea viței de vie și a altor plante agățătoare. Vițele stăteau în aer, legate de araci cu zecile lor de cîrcei. DUMITRIU, N. 249. Viile se mlădiau încărcate cu ciorchini, pe aracii plecați puțin de greutatea rodului. DELAVRANCEA, S. 215. – Variante: harac (TEODORESCU, P. P. 315), harag (CAMILAR, N. I 266, SADOVEANU, Z. C. 149, ALECSANDRI, P. P. 149) s. m.

HARACI, haraciuri, s. n. (Învechit) Tribut anual pe care îl plăteau sultanului țările creștine supuse turcilor. Moviloaia e șireată, va trimite daruri la sultan și va făgădui haraci sporit. SADOVEANU, O. VII 148. Făgăduința de a mări pînă la patruzeci de mii galbini haraciul țării. ODOBESCU, S. I 119. Ei au plătit în tot anul haraciul. BĂLCESCU, O. I 17. ♦ Tribut, dare. Tată-său, cu nădejdea că Teseu îl va scăpa de un haraci rușinos ca acesta... îl lăsa să se ducă. ISPIRESCU, U. 117.

ARAC, araci, s. m. Par lung care servește la susținerea viței de vie și a altor plante agățătoare. [Var.: harac, harag s. m.] – Ngr. haraki.

ARAC ~ci m. Par lung și subțire folosit pentru susținerea viței de vie sau a unor plante agățătoare. /<ngr. haráki

HARACI ~uri n. înv. Tribut anual pe care îl plăteau țările subjugate sultanului turc. /<turc. harac

arac m. par subțire de sprijinit vița de vie sau o ramură de arbore. [Gr. mod. HARAKI]. V. arag.

arag (harag) m. unealtă de tras rigle spre a scrie drept (= arac).

haraciu n. od. tribut plătit Porții de Țările Române. [Turc. HARAČ]. În Muntenia, el data dela Mircea, care se învoise la 1413 a da Porții ca dar (peșcheș) o sumă de 3000 bani de aur; iar în Moldova, dela Bogdan Chiorul, care închină țara-i lui Selim I în 1512, plătind Porții ca peșcheș 4000 galbeni și 20 șoimi. Haraciul fu urcat la 10.000 de galbeni sub Țepes, la 40.000 sub Petre Șchiopul, la 60.000 sub Ioan Vodă și el merse sporind în epoca fanarioților; după o durată de trei secole, haraciul luă sfârșit odată cu răsboiul pentru independență (1877).

harag m. V. arag.

1) arác, V. harag.

harácĭ n., pl. ĭurĭ (turc. harač, ar. harağ, d. vgr. haragé, háragma, săpătură, impresiune pe o monetă, d. harasso, gravez; ngr. harádzi, alb. bg. sîrb. harač și arač, pol. haracz, ung. harács. V. harah). Tributu impus de Turcĭ țărilor româneștĭ odinioară. – În Țara Românească tributu data de la Mircea, care la 1391 se obligase să dea Porțiĭ o sumă de 3000 de galbenĭ numită peșcheș, adică dar saŭ „omagiŭ”, ĭar în Moldova de la 1511, cînd Bogdan s’a obligat să ofere un peșcheș de 4000 de galbenĭ și 24 de șoĭmĭ luĭ Selim I. Din peșcheș, deveni cu timpu haracĭ (tribut). Supt Vlad Țepeș (1460) ajunse la 10,000, supt Petru Șchĭopu la 40,000, supt Ĭon-Vodă la 60,000, apoĭ se sui la 100,000 în ultima domnie a luĭ Petru Șchĭopu și tot spori pînă la o sumă ilimitată supt Fanarioțĭ. Pin firmanele de la 1792 și 1802 haracĭu se fixă p. Țara Rom. la 619 pungĭ (309,500 de leĭ), ĭar p. Mold. la 135 de pungĭ și 445 de leĭ (67,945 de leĭ). Ultima dată fu fixat la 1835 (3,000,000 de leĭ p. amîndoŭă țările). Supt Cuza nu s’a maĭ plătit, ĭar prin războĭu de la 1877 a fost șters oficial (Șăin. Infl. Or.).

harág, V. harac.

harac, -ci.

arac s. m., pl. araci

haraci s. n., pl. haraciuri

arac s. m., pl. araci

haraci s. n., pl. haraciuri

arac s. m., pl. araci

haraci s. n. (sil. -raci), pl. haraciuri

arac, pl. araci

haraci

ARAC s. (reg.) pocie, vrăjar. (~ la vie.)

HARACI s. v. tribut.

ARAC s. (reg.) pocie, vrăjar. (~ la vie.)

HARACI s. (IST.) tribut, (impr.) peșcheș.

arac (araci), s. m. – 1. Par pentru susținerea viței de vie. – 2. Țăruș. – Var. harac, (h)arag. Mr. harac. Ngr. χαράϰι (Roesler 586; DAR); cf. tc. herek, bg. harak – Der. arăci, vb. (a pune araci).

haraci (haraciuri), s. n. – Tribut; mai cu seamă cel plătit de Principate imperiului turc, din sec. XV pînă in sec. XIX, cu puține întreruperi. – Mr. hărace. Tc. harac (Roesler 606; Șeineanu, II, 206; Ronzevalle 589, cf. ngr. χαράτσι, alb., bg. harac, mag. harács. – Der. haracciu, s. m. (strîngător de biruri), din tc. haracci; hărăcer, s. m. (perceptor), ambele înv.

hărag (hărac), s.n. (reg.) 1. băț rotund cu ajutorul căruia ciobanii măsoară cantitatea de lapte pe care o dă o oaie la mulsoare; țanc. 2. (înv.) unealtă de tras linii spre a scrie drept, lineal.

aroc, aroace, s.n. (reg.) Șanțul de pe marginea drumului. – Din magh. árok „groapă, tranșee; șanț” (MDA).

aroc, aroace, s.n. – (reg.) Șanțul de pe marginea drumului. – Din magh. árok „groapă, tranșee; șanț” (MDA).

HARAC subst.; cf. și ung. harag „mînie”. 1. Harag (Isp IV¹); Haraga, Luca (16 A IV 169); – Lupu zis Scripcă (Sd XIX 30); – pitărel (16 A III 466); – țig. (Sd XI); Haragea și Haraguță (Tel 58). 2. + -aș, -el: Haragășăii s. (BCI VII 55), și nazalizat: Harangășăii s. (ib.) 3. Cf. Harangus, Ion, act. Hărăgae, Cr. 1618 (D Gorj).

HARÁCI (< tc.) s. n. 1. Tribut anual plătit sultanului de către țările vasale. Țara Românească, Moldova și Transilvania au plătit prima oară h. în 1415, 1456 și, respectiv, 1542. 2. Una dintre cele patru rate în care se achitau dările; era numită și seama cea mică.

HARAG, Gheorghe (1925-1985, n. Marghita), regizor român de teatru. Spirit novator, a avut montări remarcabile la Teatrul maghiar din Cluj-Napoca („Azilul de noapte” de Gorki, „Floriile unui geambaș” de Sütö Andras), dar mai ales la Teatrul din Târgu Mureș („Fizicienii” de Dürrenmatt, „Omul care a văzut moartea” de Victor Eftimiu, „Livada cu vișini” și „Platonov” de Cehov).