3 intrări

17 definiții

din care

Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

goga sf vz gogă1

go1 sf [At: DA ms / V: goga, goge / Pl: ? / E: ns cf alb goge] (Reg) Personaj imaginar cu care se sperie copiii Cf baubau, cana.

go2 sf [At: PAMFILE, J. II, 336 / V: goa / Pl: ~ogi / E: mg gogó] (Reg) 1 Miez de nucă verde. 2 (îcs ) În gogi Joc de copii nedefinit mai îndeaproape Cf de-a poarca. 2 Partea de sus a cuptorului. 3 (D. persoane; îe) A sta ~ A sta ghemuit de frig sau boală.

gogă f. V. gogoriță. [Vorbă din graiul copiilor].

gogă f. Mold. nucă cojită. [Vorbă din graiul copiilor (cf. fr. coque de noix)].

glúgă și gúgă f., pl. ĭ (bg. gugla, glugă, kukla, păpușă, d. ngr. kúkla, păpușă, lat. cuculla, glugă; ung. rut. gluga, germ. gugel. V. cuculion, cucă, gugĭ. Bern. 1, 640). Învălitoare de postav care se pune peste pălărie orĭ peste căcĭulă cînd ploŭă saŭ ninge, numită și gugĭ saŭ capișon. Piramidă de cocenĭ (strujenĭ), de nuĭele ș. a., numită în Munt. și ciucă și cuclă (Răsadu, 1, 62).

Dicționare morfologice

Indică formele flexionare ale cuvintelor (conjugări, declinări).

glu s. f., g.-d. art. glugii; pl. glugi

Dicționare etimologice

Explică etimologiile cuvintelor sau familiilor de cuvinte.

gogă (-gi), s. f.1. Nucă. – 2. Baubau, sperietoare. Creație expresivă, cf. cocă. Coincide cu alte formații de același tip, ca alb. gogë „baubau”, mag. gogó „nucă”; este interesantă coincidența cu sp., unde coco are de asemenea dublul sens de „boabă, fruct rotund” și de „fantasmă”. Este dublet al lui gog, s. m. (tont, prost), cf. coc față de cocă. După DAR, gog ar proveni de la Gogu, prescurtare familiară de la Gheorghe. Cihac, II, 717; Philippide, II, 715; DAR; Rosetti, II, 117 și Pușcariu, Lr., 265 îl pun în legătură pe gogă cu alb. Caracterul expresiv al acestor formații a fost indicat încă de Spitzer, Mitt. Wien, 320-33. După Lahovary 330 sînt cuvinte anterioare indoeurop. Der. goagă, s. f. (popic, bilă); gogea, s. f. (bulgăre de sare gemă); goghe, s. f. (copil, prunc); goghie (var. gughie), s. f. (plevușcă, pește mărunt); gogi, vb. (a curăța de nuci); goglează (var. gogle(a)z), s. f. (coajă, pieliță; talaj; bagatelă), pentru a cărui der. cf. cocleț (primul sens pare a fi în legătură cu gogi, al doilea cu gogoașe „minciună”; DAR menționează mag. goklesz „inutil”, care ar putea deriva din rom.); gogleț, s. m. (prost, tont), cf. mag. gágó (DAR crede că mag. e sursa cuvîntului rom.) ngr. γεγές, alb. gegë „albanez din nord”; gogoloș (var. boboloș), s. n. (grunz, bulgăre), cf. cocoloș; gogon, s. n. (boabă; bilă, obiect rotund în general); gogonat, adj. (rotund, sferic; umflat, exagerat); gogoneț, adj. (gogonat; umflat; exagerat, ieșit din comun); gogoni (var. gogona), vb. (a umfla); gogonea, s. f. (fruct; varietate de roșie); gogoroană, s. f. (Trans., bomboană); gogoriță, s. f. (sperietoare, baubau); gogoloasă, s. f. (sperietoare, baubau); gorgună (var. gorgoană), s. f. (vrăjitoare bătrînă, femeie rea); gorgoane, s. f. pl. (spirite), care, după ipoteza improbabilă a lui Bogrea, Dacor., IV, 820, s-ar explica prin intermediul lui gorgon, s. n. (tril de muzică orientală) și acesta de origine necunoscută (apropierea de numele de Gorgona, cf. Tagliavini, Arch. Rom., XII, 204, este extrem de incertă); gorgoni, vb. (a goni, a alunga), der. al cuvîntului anterior și în același timp reduplicare expresivă de la goni, al cărui sens primar trebuie să fi fost „a da dracului”; gojgar, s. n. (groapă), a cărui der. nu este clară, dar. cf. goagă, goță, s. f. (Trans., sperietoare); goțoi, s. m. (Trans., mască ce se scoate în procesiunea de Sfîntul Gheorghe). – Cf. gogoașe, gogoman, gurgui.

Dicționare specializate

Explică înțelesuri specializate ale cuvintelor.

go s.f. (reg., înv.) 1. nucă cojită. 2. gogoriță.

gogă, gogi, s.f. – 1. Conducătorul ceremonialului ghicirii ursitului (la Vergel). 2. Sperietoare de noapte pentru copii (Hotea, 2006). 3. În expr. a sta gogă = a sta pe vine (ALRRM, 1969: 140; Borșa). ♦ (onom.) Gog, Goga, nume de familie (146 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). – Cuvânt autohton (Philippide, Rosetti), cf. alb. gogë „bau-bau”.

gogă, gogi, s.f. – 1. Conducătorul ceremonialului ghicirii ursitului (la Vergel). 2. Sperietoare de noapte pentru copii (Hotea 2006). – Cuvânt autohton, cf. alb. gogë „bau-bau” (Rosetti 1962, Brâncuși 1983).

Dicționare enciclopedice

Definiții enciclopedice

GOGA, Octavian (1881-1938, n. Rășinari, jud. Sibiu), poet, ziarist și om politic român. Acad. (1919). Unul dintre conducătorii revistei „Luceafărul”. Poezie romantic-vizionară, cu tonalități profetice, evocând satul ardelean într-o lumină dramatică și simbolică („Poezii”, „Ne cheamă pământul”, „Din umbra zidurilor”, „Cântece fără țară”, „Din larg”). Liric mesianic, cântăreț al aspirațiilor sociale și naționale, este creatorul unui limbaj patetic și original, care alătură termenul popular și cărturăresc celui bisericesc. Dramaturg („Domnul notar”, „Meșterul Manole”), portretist („Precursori”), publicist și traducător (din Petöfi, Ady, Madách). A avut un rol important în lupta politică pentru desăvârșirea unității naționale a poporului român. Membru al Consiliului Dirigent al Transilvaniei. Unul dintre conducătorii Partidului Național Creștin (creat în 1935), cu orientare politică de dreapta. Ministru în mai multe rânduri și prim-min. (1937-1938).

Gogă, -nici v. Gheorghie IV A 5, 7, 14.

Intrare: Goga
nume propriu (I3)
  • Goga
Intrare: gogă
substantiv feminin (F47)
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • go
  • goga
plural
  • gogi
  • gogile
genitiv-dativ singular
  • gogi
  • gogii
plural
  • gogi
  • gogilor
vocativ singular
plural
gugă
Nu există informații despre paradigma acestui cuvânt.
goga
Nu există informații despre paradigma acestui cuvânt.
goge
Nu există informații despre paradigma acestui cuvânt.
Intrare: Gogă
Gogă nume propriu
nume propriu (I3)
  • Gogă