farfara sf [At: ISPIRESCU, REV. NOUĂ I, 32 / V: (nob) fărfală (A: nct) / Pl: ~le / E: tc farfara] (Fam; prt) 1 Flecar (1). 2 Bârfitor (1). 3 Persoană care deformează conținutul spuselor cuiva și le transmite astfel altora.

FARFARA, farfarale, s. f. (Familiar) Persoană care nu păstrează secretele; flecar, palavragiu. Și mierla cînta, Iar îi răspundea: Ba, sturzule, ba; Io nu te-oi lua, Nu te-oi săruta, Că ești farfara. TEODORESCU, P. P. 455.

FARFARA ~le f. rar Persoană care poartă zvonuri, denaturându-le. /< turc. farfara

farfarà adv. și m. 1. încoace și încolo: a umbla farfara; 2. toacă-gura. [Turc. FARFARA].

farfará f. (turc. farfara, d. ar. ferfere, de unde și sp. fanfarron; ngr. farfarâs. V. fanfaron). Fam. Flecar, palavragiŭ.

fărfală sf vz farfara

farfara (înv.) s. f., art. farfaraua, g.-d. art. farfaralei; pl. farfarale

farfara (fam.) s. f., art. farfaraua, g.-d. art. farfaralei; pl. farfarale, art. farfaralele

farfara s. f., art. farfaraua, g.-d. art. farfaralei; pl. farfarale

FARFARA s., adj. v. clănțău, flecar, guraliv, limbut, palavragiu, vorbă-lungă, vorbăreț.

farfara s., adj. v. CLĂNȚĂU. FLECAR. GURALIV. LIMBUT. PALAVRAGIU. VORBĂ-LUNGĂ. VORBĂREȚ.

farfara adj. – Guraliv, flecar, palavragiu. – Mr. fărfără. Tc. farfara, din arab. farfîr (Șeineanu, II, 168; REW 3194; Lokotsch 589), în parte prin intermediul ngr. φαρφαρᾶς, cf. bg. farfara. Aparțin aceluiași radical fanfară, s. f., din fr. fanfare și fanfaron, adj., din fr. fanfaron, cf. mr. fanfaron, din it.

farfara², adv. (pop. înv.) încoace și încolo, brambura; în expr. a umbla farfara = a umbla brambura.

FARFARA adj. cf. gr. Фαρφαρᾶ sau tc., (?) 1. – munt. (17 B I 329, II 331). 2. Farfareanu, Al. (IO 35). 3. Fîrfarea (16 B IV 404). 4. Cf. scurtat, Farfa, sau din altă temă, (16 B II 283).

farfara, farfarale s. f. (peior.) 1. flecar, palavragiu. 2. persoană neserioasă în al cărui cuvânt nu poți avea încredere.