2 intrări

16 definiții

FÁLĂ s. f. 1. Trufie, îngâmfare; orgoliu. 2. Motiv de a se mândri cu ceva sau cu cineva; mândrie. ◊ Loc. vb. (Pop.) A-i fi cuiva fală (cu cineva sau cu ceva) = a se mândri (cu cineva sau cu ceva). 3. Strălucire, măreție; pompă2. 4. Glorie, faimă, renume. – Din sl. hvala.

FÁLĂ s. f. 1. Trufie, îngâmfare; orgoliu. 2. Motiv de a se mândri cu ceva sau cu cineva; mândrie. ◊ Loc. vb. (Pop.) A-i fi cuiva fală (cu cineva sau cu ceva) = a se mândri (cu cineva sau cu ceva). 3. Strălucire, măreție; pompă2. 4. Glorie, faimă, renume. – Din sl. hvala.

FÁLĂ s. f. 1. Trufie, îngîmfare, înfumurare, orgoliu. Boierul, îndemnat de fala lui obișnuită, își scutura barba și umplea încăperea c-un glas detunător. SADOVEANU, O. VII 54. Vorba ceea: fală goalătraistă ușoară! CREANGĂ, P. 320. Iar ciocoiul cum se pleacă De mă vede la potică! Cum, smerit, în genunchi pică Și de fală se dezbracă! ALECSANDRI, P. A. 44. 2. Motiv de a se mîndri cu ceva; mîndrie. Era un om cinstit, muncitor... într-o zi putea ajunge fala gospodăriei. CAMILAR, TEM. 32. O, calul meu! Tu fala mea, De-acum eu nu te voi vedea. COȘBUC, P. I 112. ◊ Expr. (Regional) A(-i) fi fală (cuiva cu cineva sau cu ceva) = a se simți mîndru (de ceva), a se mîndri (cu ceva). Place-mi mîndra cinășea (= frumușică), Că mi-i fală-n tîrg cu ea! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 368. 3. Strălucire, măreție; pompă. În amîndouă părțile... păduri suiau peste păduri, ducînd pînă la cer fala fagului și a moliftului. GALACTION, O. I 281. Mîine, te-oi primi cu fală și mai cuvenit alai. DAVILA, V. V. 183. Sigismund se duse la Viena. În toate părțile fu primit cu aceeași fală. BĂLCESCU, O. II 165. 4. Glorie, faimă, renume. Un viitor de fală Ți se pune dinainte, ți s-așterne drum măreț. DAVILA, V. V. 56. Fală-n lume și mărire pentru tine-n veci să fie, O, Moldovo, țară mîndră! tu ce dai sfînta dreptate! ALECSANDRI, O. 74. Fală ți-am făcut Ție de voinic, Mie de cal bun! TEODORESCU, P. P. 56.

fálă s. f., g.-d. art. fálei

fálă s. f., g.-d. art. fálei

FÁLĂ s. 1. v. îngâmfare. 2. (concr.) glorie, mândrie. (El e ~ țării noastre.)

FÁLĂ s. v. paradă, pompă.

Fală ≠ modestie, simplețe

fálă s. f.1. Glorie. – 2. Pompă, fast, strălucire. – 3. Splendoare, măreție. – 4. Mîndrie, îngîmfare, trufie. – Var. (înv. hvală, hfală). – Megl. falbă. Sl. chvala (Cihac, II, 107; Miklosich, Slaw. Elem., 51), cf. bf. fal(ba), sb. fala. În megl. direct din bg. Sec. XVII. – Der. făleț, adj. (mîndru, trufaș), cf. sl. hvalĭcĭ, înv. și în Trans. de Vest; făli, vb. (înv., a slăvi; refl., a se lăuda, a se mîndri), din sl. hvaliti, cf. sb. faliti, bg. falim; fălie, s. f. (înv., fast, pompă; înv., orgoliu); falnic, adj. (glorios; fastuos, magnific; mîndru, trufaș); fălnicie, s. f. (orgoliu, vanitate); fălos, adj. (fastuos; orgolios, mîndru; încrezut); făloși, vb. refl. (a se lăuda); făloșenie, s. f. (lăudăroșenie); fulău, s. m. (lăudăros, fanfaron; romaniță-puturoasă, Anthemis cotula), de la făli cu -ău, ca mîncău, țingău, fugău, etc. (după Tiktin, din mag. faló „mîncău”; după Lacea, Dacor., V, 399, din mag. füll „ureche”; DAR îl consideră necunoscut). Cf. pohvală.

FÁLĂ f. 1) Atitudine de superioritate nejustificată față de alții; mândrie; măreție; semeție; îngâmfare; înfumurare. 2) înv. Manifestare publică sărbătorească. /<sl. hvala

fală f. rezultatul fălirii (legitime sau exagerate): 1. mândrie mare, glorie: bărbații mari sunt fala națiunii; 2. paradă, ostentațiune: o face de fală. [Slav. HVALA].

fálă f. fără pl. (vsl. hvala, laudă; bg. fala, rut. falá, hvalá; ung. hala, mulțămire [!]. V. scofală). Vechĭ (hvală). Laudă. Azĭ. Glorie, mîndrie: acest om e fala țăriĭ. Trufie, fudulie, fanfaronadă, ostentațiune: acest om cheltuĭește numaĭ de fală.


Definiții din dicționare specializate

Aceste definiții pot explica numai anumite înțelesuri ale cuvintelor.

FÁLĂ s. 1. aroganță, fudulie, infatuare, înfumurare, îngîmfare, mîndrie, orgoliu, semeție, trufie, vanitate, (livr.) fatuitáte, mórgă, prezúmție, suficiénță, (rar) superbíe, țanțoșíe, (înv. și pop.) mărețíe, măríre, (pop. și fam.) ífos, țî́fnă, (reg.) făloșénie, făloșíe, (înv.) fălnicíe, láudă, măríe, măríme, mîndréțe, pohfálă, preaînălțáre, preaînălțíme, semețíre, trúfă, trufășíe, zădărnicíe. (~ lui este cu totul nejustificată.) 2. (concr.) glorie, mîndrie. (El e ~ țării noastre.)

FALĂ subst. 1. – P. mold., act.; Fălești s. (17 B II 205). 2. Fălică, M., mold., act. 3. Cf. Falevici, Ioan (Dm).

AD OSTENTATIONEM (lat.) cu fală; cu mândrie; în mod ostentativ – A face un lucru ad ostentationem.

Intrare: fală
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular fa fala
plural
genitiv-dativ singular fale falei
plural
vocativ singular
plural
Intrare: Fală
Fală