erminie sf [At: DOSOFTEI ap. DLR ms / Pl: ~ii / E: ngr ἐρμηνεία] (Înv) 1 Interpretare. 2 Comentariu. 3 Explicare.

erminíe f. (ngr. erminía, vgr. ῾ermeneía). Sec. 17-19. Tĭlcuire, interpretare.

erminie (erminii), s. f. – Interpretare, explicație. Ngr. ἐρμηνεία (sec. XVII).

Erminia Intrat nu de multă vreme în inventarul prenumelor feminine românești, Ermínia (și uneori chiar Ermina) pune cercetătorului delicate probleme de ordin etimologic, generate mai ales de noutatea numelui la noi. Se știe că în epoca contemporană, împrumuturile în acest domeniu, ca și în limba comună, sînt deosebit de numeroase; cum în multe cazuri afirmația că un nume sau un cuvînt a fost împrumutat numai dintr-o anumită limbă corespunde doar parțial adevărului, specialiștii recurg la așa-numita etimologie multiplă: neologismul în cauză poate proveni din două sau mai multe limbi chiar, în care circulă cu aceeași formă și același sens. În primul rînd, alternanța dintre Erminia și Ermina pare să probeze că prima formă, care tinde să se generalizeze astăzi, este o modificare a lui Ermina prin analogie cu un număr mare de prenume feminine frecvente astăzi, terminate în -ia (Antonia, Aurelia, Camelia, Cecilia, Cornelia, Emilia, Natalia, Silvia etc.). Ermina poate fi pus în legătură cu nume asemănătoare care circulă fie în apusul Europei, fie în răsărit (de ex. în onomastica rusă) și pe care specialiștii le consideră de origini diferite. Avînd în vedere că la noi influența onomasticii occidentale este astăzi preponderentă, înclinăm să vedem în Ermina un împrumut care corespunde numelui pers. germ. Ermine, Hermine sau Irmine. Folosit și ca prenume independent, Ermine este la origine un hipocoristic obișnuit pentru antroponimele germanice compuse cu numele zeului Irmin. Element comun în onomastica germanică, Irmin- (irmin sau ermin, „mare, grandios, puternic” pare să fi fost la origine un atribut al zeului cerului Tiwaz) apare în frecventul Irmingard (astăzi Irmgard), Irminfrid, Erminigild, atestat încă din sec. 6 (de aici prenumele Gilda, cunoscut și la noi; -gild este înrudit cu germ. gelten „a avea valoare”), Irminlind sau Erminlind, atestat din sec. 7 (de aici Ermelinda și Melinda; -lind avea sensul „scut din lemn de tei” și este înrudit cu germ. Linde „tei”) etc. În rusă, Ermina este explicat de unii specialiști ca un derivat din tema Erm- (prezentă în peste 12 nume calendaristice, unele cunoscute și în onomastica noastră mai veche, de ex. Ermon, în documentele Țării Românești din sec. 15), pusă în legătură cu numele gr. Hermes (→ Ermil). Lucrurile se complică aici pentru că cel puțin unul din antroponimele cu Erm-, Erminigeld, supranumit „Gotul”, este cu siguranță un vechi compus germanic cu Irmin-; vechiul radical germanic irmin, ermin este atestat încă la Tacit (tribul germanic al erminonilor, în lat. Herminones), așa că prezența unor nume compuse cu Irmin- nu ne surprinde. Vom mai aminti, cu titlu de curiozitate, că în unele lucrări prenumele magh. Hermina, deși corespunde perfect germ. Hermine (chiar din punct de vedere calendaristic), este apropiat de germ. Hermann.

erminie, erminii s. f. 1. Expresie a unei gândiri; mod de exprimare; manieră de a vorbi. ♦ Alocuțiune. 2. Carte de explicare și de interpretare a picturii bisericești, cuprinzând normele după care se execută pictura unui lăcaș de cult. Cuprinde două părți: instrucțiunile tehnice privitoare la materialele folosite în pictură (culori, uleiuri, verniuri etc.) și tipicul iconografic după care se ghidează pictorii de biserici. Cel mai vechi manuscris cunoscut este Erminia picturii bizantine a lui Dionisie din Furna (sec. 18). 3. (Înv.) Hermeneutică. – Din gr. ermineia.

ERMINÍE (< ngr.) s. f. 1. Tâlcuire, interpretare, explicare a unui text religios. 2. Manual de pictură bisericească bizantină, care se ocupa în special de canoanele iconografiei teologice (compoziția scenelor, reprezentarea chipurilor, poziția suitei de texte care le însoțea etc.). Cea mai cunoscută e. aparține lui Dionisie din Furna (sec. 18). Au circulat în Țările Române în perioada medievală și în epoca modernă.