cocór¹ sm [At: CALENDARIU (1814), 84 / V: cuc~, ~oáră, cucoáră sf / Pl: ~i / E: srb kokori, kokora „creț”] 1 Pasăre migratoare cu ciocul ascuțit, cu gâtul și picioarele lungi, cu penele cenușii, cu o pată roșie pe cap (Grus grus). 2 (Îvp) Fire de grâu necosite. 3 (Lpl) Tip de dantelă. 4 (Îf cocoară) Pene sclipitoare din coada cocoșului. 5-6 (Lpl) Fire de păr creț sau pene din coada rățoiului, purtate de femei deasupra urechilor, atârnând spre față. 7 (Pex; lpl) Păr al femeilor aranjat în forma penelor rotunde din coada rățoiului. 8 (Orn; îc) ~ -mic sau ~ -cu-capul-alb Pasărea Antropoides virgo. 9 Despărțitoare a lanurilor de grâu Si: ciuhă, mișană, momâie.

COCÓR, cocori, s. m. Pasăre migratoare cu ciocul lung și drept, cu gîtul și picioarele lungi și cu penele cenușii; zboară de obicei în stoluri alcătuind un unghi ascuțit (Grus cinerea). Pribegeau înspre zori trei cocori. TOMA, C. V. 80. Nu mai sînt pe luncă flori, Văile-s deșarte, – Țipă cîrduri de cocori, Pribegind departe! IOSIF, V. 73. Stol de cocori Apucă-ntinsele Și necuprinsele Drumuri de nori. EMINESCU, O. IV 378. – Variantă: cucór (NEGRUZZI, S. II 56) s. m.

COCÓR ~i m. Pasăre migratoare, cu gâtul și picioarele lungi, de culoare cenușie, cu o pată roșie pe cap și cu penele în formă de seceră la vârful aripilor. /Orig. nec.

cocor m. 1. pasăre călătoare din clasa picioroangelor, cu ciocul și gâtul foarte lungi; călătorind, cocorii formează un triunghiu deschis și cântă neîncetat (Grus cinerea); 2. pl. (Banat) specie de dantelă; 3. momâie de secerător. [Cf. gr. mod. KOKKÓRI, cocoș, care e sensul primitiv (v. cocorei): cocorii au pe ceafă un moț de pene care aduce cu creasta cocoșului; v. cocostârc].

cocór m. (ngr. kokkóri și kókkoras, cocoș [V. cocoș și Bern. la kokora]). O pasăre călătoare cenușie de aceĭașĭ formă cu barza, dar ceva maĭ mare (grus cinérea). Cînd călătoresc, cocoriĭ zboară așezațĭ în formă de unghĭ. – În est cocoară, f., pl. e.

cocoáră² sf vz cocor¹

cucoară sf vz cocor

cucor¹ sm vz cocor¹

CIOC², ciocuri, s. n. 1. Partea anterioară, terminală, lunguiață și cornoasă a capului păsărilor, care înlocuiește sistemul dentar; plisc, clonț. ♦ Cantitatea de lichid sau de hrană care încape o dată în cioc (1). ♦ Fig. Gură a omului. 2. Parte sau prelungire ascuțită a unor obiecte; capăt, vârf (ascuțit). 3. Barbișon, țăcălie. ◊ Expr. (Arg.) A pune ciocuri = a minți sau a deforma realitatea. 4. Compuse: ciocul-berzei = plantă erbacee cu frunzele păroase, adânc crestate și cu flori violete-purpurii (Geranium pratense); ciocul-cucoarei = mică plantă erbacee cu tulpina păroasă întinsă pe pământ, cu frunze compuse, flori roșii, roz sau albe și fructe lungi, asemănătoare cu un cioc (Erodium cicutarium); cioc-întors = pasăre călătoare cu penajul alb pătat cu negru, cu ciocul lung, subțire și ușor arcuit în sus, cu picioarele înalte (Recurvirostra avosetta); cioc-de-papagal = formație osoasă în zona marginală a vertebrelor. – Cf. alb. čok, rom. cioc¹.

cucoáră, V. cocor.

cocór s. m., pl. cocóri

cocór s. m., pl. cocóri

cocor, pl. cocori

cocor, -ri.

!ciócul-cocórului/ciócul-cucoárei (plantă) s. m. art.

plíscul-cocórului (plantă) s. n. art.