3 intrări

26 de definiții (maximum 20 afișate)

arată toate definițiile

clanț [At: POGOR, HENR. 239 / V: ~a i, cleanț sn / Pl: (2) ~uri / E: fo] 1 i (Are) Cuvânt care imită sunetul produs de închiderea (repede și cu putere) a maxilarelor sau de lovirea a două piese metalice ale aceluiași ansamblu. 2 sn Cioc. 3 sn (Pfm; pex) Gură. 4 sn (Înv; îe) A ține ~ A face față într-o dispută. 5 sn (Pop; îc; pbl) Gură ~ă Vorbăreț. 6 (Trs) Încăierare.

clánță sf [At: COSTINESCU / V: cleá~, cláță / Pl: ~țe / E: ns cf clanț] 1 Limbă de metal la broasca ușii, prin acționarea căreia se închide și se deschide ușa Si: încuietoare, (rar) ivăr, (pop) clampă, zimpirig. 2 Mâner metalic montat la broasca ușii sau a porții care, prin apăsare, acționează mecanismul de închidere sau deschidere al acestora Si: cleampă. 3 (Fig; fam; prt) Gură. 4 (Pop; îe) Rău de ~ Rău de gură. 5 (Pop; îe) Bun de ~ Om care vorbește mult (și convingător). 6 (Pop; îe) A(-i) da din ~ (sau cu ~ța) A vorbi mult (și inutil). 7 (Pop; îe) A se lua la ~ (sau a se pune în ~) A se certa. 8 (Îrg) Câine care latră la lună. 9 (Pop) Brezaie. 10 (Reg) Joc de copii nedefinit mai îndeaproape.

cláță sf vz clanță

coclánță sf [At: VICIU, GL. / E: ctm coclete + clanță] (Reg) Clanță.

CLÁNȚĂ, clanțe, s. f. 1. Mâner metalic montat la broasca ușii sau a porții, care, prin apăsare, face să funcționeze mecanismul de închidere și de deschidere al acestora; clampă. 2. Fig. (Peior. și fam.) Gură. ◊ Expr. A(-i) da cu clanța = a vorbi mult, întruna (și despre lucruri mărunte). Rău (sau bun) de clanță, se spune despre un om care vorbește mult (și inutil) sau despre un om certăreț. A se lua (cu cineva) la clanță = a se certa (cu cineva). Ține-ți clanța! sau tacă-ți clanța! = nu mai vorbi! taci! – Cf. clanț.

CLÁNȚĂ, clanțe, s. f. 1. Mâner metalic montat la broasca ușii sau a porții, care, prin apăsare, face să funcționeze mecanismul de închidere și de deschidere al acestora; clampă. 2. Fig. (Peior. și fam.) Gură. ◊ Expr. A(-i) da cu clanța = a vorbi mult, întruna (și despre lucruri mărunte). Rău (sau bun) de clanță, se spune despre un om care vorbește mult (și inutil) sau despre un om certăreț. A se lua (cu cineva) la clanță = a se certa (cu cineva). Ține-ți clanța! sau tacă-ți clanța! = nu mai vorbi! taci! – Cf. clanț.

CLÁNȚĂ, clanțe, s. f. 1. Mîner metalic aplicat la broasca ușii (sau a porții), care, prin apăsare, face să funcționeze mecanismul de închidere și deschidere. Stăpînindu-și bătăile inimii, apăsă ușor pe clanță, crăpînd ușa puțin. BART, E. 161. Tresărind la țipătul clanței, se strecură pe ușă. DELAVRANCEA, S. 116. Trăgînd ușa chiliei, o închise cu clanța. ODOBESCU, S. I 89. 2. Fig. (Peiorativ) Gură (considerată ca organ al vorbirii). Băgați-vă mințile în cap și păziți-vă clanța. BARȚ, E. 293. ◊ Expr. A(-i) da cu clanța = a vorbi mult. A se lua (cu cineva) la clanță = a se certa. (Despre oameni) Rău (sau bun) de clanță = bun de gură, pus pe ceartă.

clánță s. f., g.-d. art. clánței; pl. clánțe

clánță s. f., g.-d. art. clánței; pl. clánțe

CLÁNȚĂ s. ivăr, încuietoare, (reg.) zimpirig, (Mold.) clampă, (Transilv.) clenci, (Ban.) clențaică, (prin Transilv.) rătez, (Ban.) șnală, (Transilv. și Olt.) verver. (~ la broasca ușii.)

CLÁNȚĂ ~e f. 1) Mâner care, prin apăsare, face să acționeze mecanismul de închidere/deschidere a ușii; clampă. 2) fig. depr. Organ al vorbirii; gură. ◊ Ține-ți ~a! taci! nu mai vorbi! [G.-D. clanței] /Din clanț

clanț n. fam. gură: ținea clanț cu orice advocat AL. [V. clanță].

clanță f. fierul sau limba de fier dela broasca ușii, care o ține închisă; 2. fig. flecar, guraliv: ce clanță de femeie ! toată ziua clanța-clanța din gură PANN. [Onomatopee].

clánță f., pl. e (d. clanț și rudă cu germ. klinke și fr. clenche, clanță). Rătez [!] feru care ține închisă o ușă primitivă. (V. clampă și broască). Fig. Clanț, clănțăneală: a te lua la clanță cu cineva. Om care clănțănește mult, flecar: ce clanță de femeĭe! – În Ban. Olt. cleanță, pl. clențe. V. colătăŭ.


Definiții din dicționare specializate

Aceste definiții pot explica numai anumite înțelesuri ale cuvintelor.

CLANȚA, G., vătav (16 A III 443), < subst.

CLÁNȚĂ s. ivăr, încuietoare, (reg.) zimpiríg, (Mold.) clámpă, (Transilv.) clenci, (Ban.) clențáică, (prin Transilv.) rătéz, (Ban.) șnálă, (Transilv. si Olt.) vérver. (~ la broasca ușii.)

clánță, clanțe, s.f. – (onom.) Poreclă dată femeilor care au dinții mari (ALRRM, 1969: XXII). La începutul sec. XX, clanța de la ușă avea un „dinte” ce se ridica prin apăsarea mânerului și, după închiderea ușii, se așeza într-un lăcaș montat pe tocul ușii. – Din clanț (formă onomatopeică) (Scriban, DEX, MDA).

Intrare: clanță
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular clanță clanța
plural clanțe clanțele
genitiv-dativ singular clanțe clanței
plural clanțe clanțelor
vocativ singular
plural
Intrare: clanța
clanța
Nu există informații despre flexiunea acestui cuvânt.
Intrare: Clanța
Clanța