celebiu¹ sm vz gelep¹

celebiu², ~ie a vz cilibiu

cilibi ain vz cilibiu modificată

cilibidáchi smi, ai [At: ALECSANDRI, T. 237 / E: cilibiu + -(d)ache] 1-16 (Individ) cilibiu (3-10).

cilibiu, ~ie [At: M. COSTIN, ap. LET. I, 8/27 / V: celeb~, chilighiu, ~bi, ~linghiu, țelebi a / Pl: ~ii / E: tc çelebi] (Tcî) 1 sm Titlu dat (mai ales europenilor) de către turci Si: efendi, nobil. 2 sm (Iuz; titlu de politețe) Domn. 3 a Elegant. 4 a Galant. 5 a Grațios. 6 a Frumos. 7 a Curat. 8 a Tras prin inel. 9 a Deosebit. 10 a Delicat.

CILIBÍU, -ÍE, cilibii, adj. (Învechit) Fin, grațios, frumos. Dă-mi o rimă la pădure. – Mure. -... E spălăcită. Dă-mi una mai cilibie. VLAHUȚĂ, O. A. 121. Pui mai cilibiu și mai frumos ca al meu nicăieri n-am putut afla. MARIAN, O. II 40.

CILIBÍU ~e (~i) înv. (despre persoane) Care manifestă politețe; galant; politicos. /<turc. çelebi

celebiu (cilibiu) a. și m. 1. odinioară, titlu de politeță, analog lui chir: celebiu Dumitrache; 2. distins, nobil: celebii dela Fanar AL.; 3. azi, elegant (sens mai ales popular): coconaș cilibiu; 4. Mold. bine făcut, svelt de corn. [Turc. ČELEBI].

cilibiu a. V. celebiu.

cilibíŭ, -íe adj. (maĭ vechĭ celebiŭ, d. turc. čelebi, domn, stăpîn, nobil; ngr. tselebis. Acest cuv. e luat de la Tătarĭ, la care înseamnă „teolog, savant” și era adresat fiilor sultanuluĭ, ĭar azĭ numaĭ creștinilor, ca și domnule saŭ chir. Se zicea și’n România cilibi Ion, domnu Ion). Fam. Nobil, elegant, distins, civilizat, amabil. V. hagiŭ, jupîn, arhon.

cilibíu (înv.) adj. m., f. cilibíe; pl. m. și f. cilibíi

cilibíu adj. m., f. cilibíe; pl. m. și f. cilibíi

cilibiu.

cilibíu (cilibíe), adj. – 1. Nobil, aristocratic. – 2. Elegant, dichisit. – Var. (înv.) celebiu. Mr. cilibi. Tc. çelebi (Roesler 607; Șeineanu, II, 100; Lokotsch 407; Ronzevalle 76); cf. ngr. τζελεπής, bg. čelebija, it. celebi (Battisti, II, 842). – Der. cilibilîc, s. n. (politețe, urbanitate). Astăzi ambele cuvinte se folosesc numai cu sens ironic.

CILIBIA, com. în jud. Buzău; 2.031 loc. (1991). Stație de c. f.