chiul sn [At: CARAGIALE, M. 69 / Pl: ~uri / E: ns cf tc külah] 1 (Înv) Subterfugiu. 2 (Fam) Sustragere nemotivată de la îndeplinirea unei obligații. 3 (Fam; îlv) A trage ~ul (rar, un ~) A înșela. 4 (îal) A chiuli (1). 5 (Fam; îe) A trage ~ul A nu-și ține cuvântul dat.

CHIUL, chiuluri, s. n. (Familiar) Absentare nemotivată, sustragere, lipsă nemotivată de la o datorie, de la o obligație etc., din lene, comoditate sau neglijență; p. ext. înșelătorie. Doftorașul plictisit... se hotărî să recurgă la un subterfugiu, la aceea ce... în argoul studențesc se numește un chiul. CARAGIALE, O. II93. ◊ Expr. A trage chiulul = a) a lipsi (de la muncă) fără motiv serios; b) a nu-și ține cuvîntul dat. A-i trage (cuiva) chiulul = a-i juca (cuiva) o festă, a trage (pe cineva) pe sfoară, a păcăli.

CHIUL ~uri n. pop. Sustragere nemotivată de la muncă. ◊ A trage ~ul a lipsi nemotivat de la lucru. A-i trage cuiva ~ul a-i juca cuiva festa; a păcăli pe cineva. /<fr. cul

chiul n. numai în locuțiunea a trage cuiva chiulul, a-i juca o festă. [Origină necunoscută].

chĭul n., pl. urĭ (var. din chĭulaf). Fam. A trage chĭulu, a trage chĭulurĭ, a înșela, a păcăli (de ex. neplătind o datorie).

chiu [At: ALECSANDRI, T. I, 81 / E: fo] 1 i Strigăt (de bucurie, de durere). 2 sn (Pfm; îlav) Cu ~, cu vai sau cu (mare) ~ și vai, sau (nob) cu vai, cu ~ Cu mare greutate. 3 sn (Pfm; îs) ~ și vai Suferință. 4 sn (Fig; pfm; îas) Sărăcie.

CHIU s. n. 1. (Numai în expr.) Chiu și Vai = chin, suferință, durere; fig. sărăcie, mizerie, lipsă. Logofete, brînză-n cui, lapte acru-n călămări, chiu și vai prin buzunări. CREANGĂ, A. 12. Cu chiu, cu vai sau cu chiu și vai = cu mare necaz, după multă osteneală. Cu chiu, cu vai ajungem la Brădiceni, unde ne adăpostim sub umbrarul unei cîrciumi. VLAHUȚĂ, O. A. II 130. Și așa, cu chiu, cu vai, ajunse la curtea boierească. ISPIRESCU, L. 179. 2. Strigăt prelung de bucurie; chiot. Zoresc însutit, înmiit, Zeci de mii ca Ionuț sau Culai, În iureș năprasnic, cu chiu și alai, Pînă ce-or împlini cît mai au de-mplinit. DEȘLIU, G. 27. În ograda unde hora își sălta năvalnic chiul, Brotăcei cu gușa verde își orăcăie pustiul. GOGA, C. P. 36. A fost atîta chiu și cînt, Cum nu s-a pomenit cuvînt. COȘBUC, P. I 58. Să rîdem dar, viteaz răsad, Să fie-un hohotit și-un chiu Din ceruri pînă-n iad! COȘBUC, P. I 257. Accentuat pe prima parte a diftongului. Accentuat pe prima parte a diftongului.

CHIU n.: Cu ~, cu vai cu mare greutate. [Monosilabic] /Onomat.

chiu n. strigăt pătrunzător (exclamare de veselie): chiu și vivat fericit! AL.; cu chiu cu vai, cu multă greutate. [Onomatopee].

chiŭ interj. de veselie și de durere. Cu chiŭ și vaĭ saŭ cu chiŭ, cu vaĭ, cu multă greutate, cu multe suferințe.

chiul (fam.) s. n., pl. chiúluri

chiul s. n., pl. chiúluri

chiu [pron. chiŭ] s. n.

chiu s. n. [pron. chiü]

CHIU s. v. chiot.

CHIU s. chiot, chiuit, chiuitură, hăulire, hăulit, hăulitură strigăt, țipăt (pop.) iuit, (reg.) hihăit, hihot. (A tras un ~.)

chíu interj. – 1. Exprimă bucuria și entuziasmul; ovație. – 2. Exprimă durerea: vai! – 3. (S. n.) Durere, chin, suferință. Creație spontană. – Der. chiui, vb. (a striga; a răcni; a chema în gura mare; a striga de bucurie; a spune o chiuitură); chiot, s. n. (strigăt, țipăt), der. de la vb. cu suf. -ot, ca sgomot, chicot (după DAR der. direct de la interj.); chioti (var. chihoti), v.b. (a striga, a țipa; a cînta foarte tare); chiuială, s. f. (strigăt); chiuit, s. n. (strigăt); chiuitură, s. f. (strigăt; compoziție cu caracter de epigramă care se recită de obicei în timpul jocului popular); chiuitor, adj. (care chiuie). Nu se vede legătura pe care încearcă să o stabilească Pascu, Lat., 257, între aceste cuvinte și lat. pῑpῑre.

Chiul v. Evdochim II 4.