cezár sm [At: EMINESCU, P. 121 / V: cesár, che / A: cézar / Pl: ~ri / E: lat Caesar] 1 Împărat roman (la început din familia lui Iuliu Caesar). 2 (Pex) Împărat.

CÉZAR, cezari, s. m. Titlu dat primilor împărați romani; p. ext. împărat. Pe malurile Seinei, în faeton de gală, Cezarul trece palid, în gînduri adîncit. EMINESCU, O.I 61. ◊ Fig. [Oltul] adună în drumul lui, ca un cezar acvatic, tot ceea ce i se cuvine. BOGZA, C. O. 106. – Accentuat și: cezár.

CÉZAR, cezari, s. m. Titlu dat împăraților romani; p. ext. împărat. [Acc. și: cezár] – Lat. lit. caesar.

CEZÁR s.m. Titlu dat împăraților romani după numele lui Caius Iulius Caesar; (p. ext.) împărat. [< Caesar – celebru general roman, ultimul dictator din vechea Romă].

CEZÁR s. m. titlu dat împăraților romani; (p. ext.) împărat. (< lat. caesar, fr. césar)

CEZÁR ~i m. 1) (în Roma antică; folosit și ca titlu pe lângă numele respectiv) Conducător absolut al țării; suveran; monarh; rege; rigă. 2) Moștenitor imperial. /<lat. caesar

Cezar (Iuliu) m. ilustru Roman și unul din cei mai mari generali ai antichității. Stăpânul Romei după cucerirea Galiei, el susținu un răsboiu îndelungat în contra lui Pompeiu și a republicanilor; învingător, fu proclamat dictator, dar fu asasinat de Brutu și Cassiu în mijlocul senatului. Cezar fu și mare istoric, autorul unor Comentarii despre răsboiul Galic (101-44 a. Cr.).

Cezar m. 1. titlu dat împăraților romani după August; 2. calificarea monarhilor cari au titlu de împărat (în special a lui Napoleon): Cezarul trece palid în gânduri adâncit EM.

Cézar (împărat roman)/(lat.) Caesar [pron. césar] (Cae-sar) s. propriu m.

cezár (împărat) s. m., pl. cezári

cezár s. m., pl. cezári

Cezar (nume propriu).

CEZÁR s. v. împărat.

cezar s. v. ÎMPĂRAT.

cézar (-ri), s. m. – Împărat. Lat. Caesar (sec. XIX). – Der. cezarian, adj.; cezaricesc, adj. (înv., imperial), tradus din germ. kaiserlich (sec. XVIII); cezarocrăesc, adj. (înv., care aparține sau se referă la împăratul Austriei și rege al Ungariei), traducere a ferm. kaiserlich-königlich.

CEZAR (Caius Iulius Caesar) (100-44 î. Hr.), om politic, general, scriitor și orator roman. Unul dintre cei mai străluciți strategi ai antic. A încheiat în anul 60 î. Hr., împreună cu Pompei și Crassus, alianța politică cunoscută sub numele de triumvirat. Consul în 60 î. Hr., a devenit guvernator al provincie Gallia Narbonensis (58 î. Hr.) și a condus strălucit campania de cucerire a întregii Galii (58-51 î. Hr.) pe care a transformat-o în prov. romană. Prin trecerea Rubiconului a declanșat războiul civil (49 î. Hr.); l-a înfrînt pe Pompei la Pharsalos (48 î. Hr.), iar pe partizanii acestuia la Thapsus (46 î. Hr.) și Munda (45 î. Hr.), instaurînd de fapt dictatura personală. În anul 45 î. Hr. a introdus calendarul iulian. A fost ucis la idele lui Marte (15 mart. 44 î. Hr.), în senat, de o conjurație condusă de Brutus și Crassus. Orator și scriitor talentat. C. este autorul lucrărilor „Comentarii de Bello Gallico” și „Comentarii de Bello civili”.

Cezar Nume cu adînci rezonanțe în istoria romană, Cézar își datorează răspîndirea și frecvența actuală nu atît faptului că este calendaristic, cît mai ales modei, care începe odată cu Renașterea, de a reînvia vechile nume eroice ale istoriei. Lămurirea originii și semnificației inițiale a numelui pers. lat. Caesar pune însă probleme deosebit de dificile. Încercările de a explica etimologic numele unuia dintre cele măi mari personalități ale istoriei și culturii romane sînt foarte vechi și, chiar dacă nu satisfac întrutotul exigențele filologice actuale, ele sînt interesante. O primă încercare apropie numele Caesar de un cuvînt dintr-o limbă a populațiilor nord-africane, caesa sau caesai, care ar însemna „elefant” (un ecou al faptelor militare ale celebrului general roman). Un secol după moartea lui Cezar, Pliniu cel Bătrîn explica numele prin faptul că s-ar fi născut prin „tăierea pîntecelui mamei” (în latină a caeso matris utero), naștere cunoscută astăzi sub numele de cezariană. Deși explicația este interesantă și are urmări în terminologia medicală modernă, ea nu rezistă nici măcar din punct de vedere istoric; nu împăratul roman este primul purtător al acestui nume. În sfîrșit, o altă explicație a fost propusă de gramaticul Sextus Pompeius Festus, care spune că dictatorul roman s-ar fi născut „cu plete, cu coamă” (în lat. a caesarie, cf. sanscr. kesara, „coamă”). Deși se știe că Cezar era chel, această explicație ar putea rezista din punct de vedere al semnificației, considerînd că porecla ar fi fost moștenită de la un strămoș (onomastica latină cunoaște și alte cognomene care se refereau la podoaba capilară; Crispus „creț”, Calvus „chel” – de aici calviție „chelie”, Cincinnatus „buclat” etc.). Deși această din urmă explicație a fost de multă lume acceptată și se pare că are cea mai mare circulație, ea este probabil doar o frumoasă etimologie populară. Caesar, gen. Caesaris era un vechi cognomen al celebrei ginți Iulia. Un prim purtător al acestui nume, pretorul Sextus Iulius Caisar apare în izvoarele latine încă din anul 208 î.e.n. Forma veche Caisar are aspect etrusc și poate fi încadrată într-o serie de nume proprii care apar în inscripțiile etrusce, Caesennius, Caesenus, Caesena etc. În ceea ce privește semnificația inițială a numelui s-au încercat apropieri de cuvîntul etrusc aisar, care însemna „divinitate”; acest înțeles pare foarte potrivit cu vechea tradiție romană care considera că ginta Iulia are ca strămoși pe zeița Venus și eroul Enea. Cunoscînd masiva influență a onomasticii etrusce asupra celei latine și luînd în considerare vechimea și originile mitologice ale ginții Iulia, originea etruscă a numelui pare cea mai apropiată de adevăr. Cognomenul Caesar trece la fiul adoptiv al dictatorului Caius Octavius (viitorul împărat roman Caius lulius Caesar Octavius Augustus), odată cu care se stinge linia directă a ginții Iulia. Numele este preluat prin adopțiune de descendenții casei Claudia (de la Tiberiu la Nero) ca un titlu distinctiv al familiei conducătoare. După împăratul Adrian, fostul cognomen devine titlu imperial ereditar și apoi nume comun, cu sensul „împărat”, valoare cu care este folosit de multe limbi vorbite în Europa. Din perioada cînd în latină era încă pronunțat caesar, trece în vechea germană sub forma keisar, modificat apoi în kaiser (denumire purtată pînă în 1806 de împărații Sfîntului imperiu roman de națiune germană și apoi de împărații Germaniei, pînă în anul 1918, cînd ultimul kaiser, Wilhelm al II-lea a fost răsturnat de Revoluția burghezo-democrată); după sec. 3, cînd consoana c- urmată de -e- provenit din (ae) se pronunța -ț-, cuvîntul a intrat în slavă (v. sl. cesar, pronunțat țezar, rus. țar, de unde rom. țar etc.). Popularitatea numelui în apusul Europei este legată, așa cum am arătat, de perioada Renașterii, cînd sînt readuse în uz o serie de nume celebre din istoria antică. Spre deosebire de Martirologiul catolic care nu cunoaște nici un Cezar (el apare totuși în izvoare hagiografice), calendarele ortodoxe inserează acest nume, fapt care explică apariția formelor Chesar, Chisariu, Chisar în documentele noastre încă din sec. 16 (venite din greacă prin filieră slavă). Forma folosită astăzi, Cezar este modernă și de origine apuseană; Cezára, mult mai puțin frecvent față de un derivat de origine apuseană Cezarína, este totuși în circulație datorită cunoscutei nuvele eminesciene Cezara. ☐ Fr. Cézar, it. Cezare, sp. Cesario, magh. Cézár și Cezarina, rus. Kesarii etc. ☐ Viața dar mai ales moartea lui Caius Iulius Caesar (100 – 44 î.e.n.) i-a inspirat pe Shakespeare (tragedia lulius Cezar), pe Corneille (tragedia Moartea lui Pompei), pe Voltaire (tragedia Moartea lui Cezar) sau pe G.B. Shaw (drama Cezar și Cleopatra).

AUT CAESAR, AUT NIHIL (lat.) ori cezar, ori nimic – Principiu atribuit lui Cezar Borgia. Expresie a unei ambiții nemăsurate.

AVE CAESAR (IMPERATOR), MORITURI TE SALUTANT! (lat.) slavă ție, Cezar (împărate), cei ce merg la moarte te salută! – Suetoniu, „De vita XII Caesarum”, 4. Omagiu rostit de gladiatori în fața lojii imperiale, la Roma, înainte de începerea luptelor în arenă.