caraman¹, ~ă [At: DAMÉ, T. 28 / V: ~aim~, ~ă, căr~, ~ă / Pl: ~i, ~e / E: tc karaman] 1-4 smf, a (Om sau animal) negru.

caraman² sn vz caraiman²

caraman a. cu părul negru (de bou sau de vacă). [Turc. KARAMAN].

caramán, -ă adj. (turc. karaman, din Caramania, vechea Licaonie, în Asia Mică; om prea brun). Cu păru negru, vorbind de boĭ.

caraiman¹ sm vz caraman¹

căraman, ~ă smf, a vz caraman¹

cărăman sm vz caraman

caraman adj. m. (înv.) cu părul negru.

CARAMAN, Petre (1898-1980, n. Vîrlezi, jud. Galați), folclorist și filolog român. Prof. univ. la Iași. Cercetări despre colinde („Colindatul la români, slavi și alte popoare”). Contribuții privind istoria baladei și metoda de cercetare a folclorului. M. post-mortem al Acad. (1991).

CARAMAN < tc. karaman „brunet”, (folosit în blg. cu sens de „om tare” (Weig) la origine etnic „originar din Karamania”, în Asia Mică); la noi circulă și ca nume de bou murg (DLR), dar a pătruns în Moldova din sec. al XV-lea cînd emirul liber al Caramaniei înfrunta eroic pe Otomani; cf. și tc. ahrimān „erou” 1. Caramanu (Dm); – Gh. (Bîr I); – D. 1693 (D Buc) sinc. Carman, Ioan (Drag 302); Cărmănești s. mold. dispărut (Romanosl. IV). 2. Cărâman t, n. adus de Cumani (Eug. Tănase în R. Intern. d’Onomastique X p. 292); – moș. (17 B II 318); Dărban pren. (Șchei I) 3. Cu i epent.: Caraiman, mold. (Arh); – pitar, 1647 (Rac 15); – m-te din culmea Bucegilor; 4. Cărăiman (Ur XXII 215; Sd XI); – comis (16 A IV 175); – Ioan (Sd V 37); – pah. (17 A V 178), scris și Căriiman (17 A I 60). 5. Căriman, N. (Băl VI). 6. Caraman/lău, fam. (D Buc); -lîul (Fil C 256); Caramanloiul (17 B IV 157) < tc. karamanli „originar din Caramania”; prob. scurtat: Manliu, Ioan.

Cărăman, Căr(ă)iman v. Caraman 2-5.

caraman, caramane s. n. buzunar.