4 intrări

29 de definiții


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

CÁȚA interj. Cuvânt care imită strigătul coțofanei. – Onomatopee.

CÁȚA interj. Cuvânt care imită strigătul coțofanei. – Onomatopee.

cáța i [At: ISPIRESCU, L. 345 / E: fo] Cuvânt care imită strigătul coțofanei.

CÁȚA interj. Cuvânt care imită strigătul coțofenei.

CÁȚA interj. (se folosește pentru a imita strigătul coțofenei). /Onomat.

cața! int. țipătul coțofenei: cața! cața! să prindeți o coțofană faură ISP.; a se pune cața pe capul cuiva, a stărui din răsputeri. [Onomatopee].

CÁȚĂ2, cațe, s. f. (Fam.) Persoană rea și cicălitoare. – Cf. cața.

CÁȚĂ1, cațe, s. f. (Reg.) Băț lung cu cârlig la vârf, cu care ciobanii prind oile. – Cf. acăța.

CÁȚĂ1, cațe, s. f. (Reg.) Băț lung cu cârlig la vârf, cu care ciobanii prind oile. – Cf. acăța.

cáță1 sf [At: PANN, P. V. III, 144/2 / Pl: ~țe / E: ns cf acăța] (Reg) 1 Băț lung cu cârlig la vârf, cu care ciobanii prind oile. 2 (Îe) A prinde sau a umbla cu ~ța A minți pe cineva. 3 (Îe) A sta ~ înaintea cuiva A sta drept (de frică, de respect).

cáță2 sf [At: LM / Pl: ~țe / E: ns cf cața] 1 Persoană rea și cicălitoare Si: (pfm) cicală, cicălitor. 2 (Îe) A se pune ~ pe capul cuiva A stărui mult pe lângă cineva.

CÁȚĂ2, cațe, s. f. (Fam.) Persoană rea și cicălitoare. – Cf. cața.

CÁȚĂ1, cațe, s. f. (Regional) Băț lung cu un cîrlig la vîrf, cu care ciobanii prind oile. Ia cară-te cu bine, Pîn’ nu-ncarc cața pe tine. PANN, P. V. III 144. Chiar cu-n lup de mă-ntîlnesc, Cu-această cață îl lovesc. TEODORESCU, P. P. 111. – Pl. și: căți (TEODORESCU, P. P. 75).

CÁȚĂ2, cațe, s. f. (Familiar) Persoană rea și cicălitoare, care vorbește într-una (bîrfind), căreia nu-i mai tace gura; gură rea. Pascu nu știa cum s-o împace, dar oloaga se holba la elcață cu plisc. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. I 131. ◊ Expr. A se pune cap pe capul cuiva = a stărui mult pe lîngă cineva.

CÁȚĂ2, cațe, s. f. (Fam.) Persoană rea și cicălitoare. – Din cața.

CÁȚĂ1, cațe, s. f. (Reg.) Băț lung cu cârlig la vârf, cu care ciobanii prind oile. – Postverbal al lui [a]căța.

CÁȚĂ2 ~e f. pop. Persoană răutăcioasă și sâcâitoare. /Din cața

CÁȚĂ1 ~e f. pop. Unealtă constând dintr-un băț lung cu cârlig la vârf, cu care ciobanii prind oile. /v. a agăța

cață f. băț lung, cu un cârlig la un capăt, cu care ciobanul prinde oile: și mocanii (își beau) turmele, rămânând cu cațele POP.; a umbla cu cața, a înșela pe cineva, a prinde cu vorba (cum ciobanul prinde oaia cu cața): să nu mai umbli cu cața si să-mi amărăști vieața PANN. [Abstras din *cățare (v. acățà. cățărà) = lat. CAPTIARE].

cață-ceartă m. gâlcevitor, buclucaș.

cáță f., pl. e (subst. verbal d. lat. captiare, format din captio, prindere, de unde și it. caccia, fr. chasse, sp. caza, pg. caça. V. cățuĭe, acăț, cațăr, captez). Bîtă lungă cĭobănească cu capătu’ncovoĭat de prins oile. Furcă cu dințĭ încovoĭați de amestecat borhotu cu șișca (Bc.). Fig. Om care se tot ține după tine și de care nu poțĭ scăpa. Adv. A te ținea cață de cineva, a te ținea gîrbă, lipcă, scaĭ (ca să-țĭ dea ceva).


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

cáță (fam.) s. f., g.-d. art. cáței; pl. cáțe

cáță (băț, persoană rea) s. f., g.-d. art. cáței; pl. cáțe


Dicționare etimologice

Se explică etimologiile cuvintelor sau familiilor de cuvinte.

cáța interj. – Imită strigătul coțofenei, și prin extensie, orice cuvînt sau mod de a vorbi strident sau îndărătnic. Creație expresivă, cf. numele acestei păsări, coțofană și clanță; pentru compunere, cf. *chiț, haț, cuțu. Se folosește adesea cu reduplicare. – Der. cățăi, vb. (a striga coțofana; a sta la taifas); cîță, s. f. (bibilică); cață, s. f. (persoană care vorbește mult, moară-stricată; persoană bîrfitoare; zdreanță, cîrpă; Arg. procuror; bîtă cu cîrlig folosită de ciobani). Pentru trecerea semantică de la ideea de „bîrfă” la „cîrlig”, cf. clanță, clonț, cioc. Totuși se consideră în general ca avînd sensul de bîtă, cața este cuvînt diferit, der. de la acăța (Pușcariu 7; REW 1662; DAR); der. în sens contrar pare mai probabilă. Cațaon, s. m. (poreclă dată grecilor), este un der. de la cață „gaiță” cu suf. expresiv -un, cf. gărgăun (după Philippide, Viața rom., V (1907), 38; Bogrea, Dacor., I, 552; Gáldi 160, din ngr. ϰάτσα „capră”); der. cațaoni, vb. (a greciza). Din rom. provine rut. kaca „bîtă” (Candrea, Elementele, 403).


Dicționare specializate

Aceste definiții explică de obicei numai înțelesuri specializate ale cuvintelor.

cáță, s.f. – (reg.) Băț lung, cu un cârlig la un capăt. ♦ (top.) Cața, tarla în hotarul orașului Seini, pe malul Someșului, în dreptul satului Roșiori. Bătrânii spun că pe aceste locuri era o pădure seculară de stejari. În această pădure erau copaci cu tulpini atât de groase, încât trebuiau cinci oameni să le cuprindă. Și azi Someșul dezgroapă, săpând în maluri, trunchiuri uriașe, aproape carbonizate. Legenda spune că în pădurea din Cața trăia o fată înaltă și voinică: Fata Cații sau Fata Pădurii (Zinir, 2003: 62-63). – Cf. acăța (DEX, MDA); postverbal a lui (a)căța (< lat. captiare) (Șăineanu, Scriban, DLRM); cuv. autohton (Russu). Cuv. rom. > ucr. kaca „bîtă” (Candrea, cf. DER).


Dicționare enciclopedice

Definiții enciclopedice

CAȚA, com. în jud. Brașov, pe Homorodu Mare; 2.415 loc. (1991). În satul Beia se află o biserică fortificată (sec. 14-16), cu un altar poliptic atribuit lui Johannes Stoss.


Dicționare de argou

Se explică doar sensurile argotice ale cuvintelor.

cață, cațe s. f. 1. (pop.) v. capră (2.) 2. personaj feminin din romanele și filmele polițiste, care, sub masca ingenuității, ascunde un caracter infam.

tacă-ți cața! / fleanca! / gura! / leoarba! / pliscul! expr. (vulg.) taci!, liniște!, încetează!

Intrare: Cața
Cața nume propriu
nume propriu (I3)
  • Cața
Intrare: cața
cața interjecție
interjecție (I10)
Surse flexiune: DOR
  • cața
Intrare: cață (băț)
substantiv feminin (F1)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • cață
  • cața
plural
  • cațe
  • cațele
genitiv-dativ singular
  • cațe
  • caței
plural
  • cațe
  • cațelor
vocativ singular
  • cață
  • cațo
plural
  • cațelor
Intrare: cață (persoană)
substantiv feminin (F1)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • cață
  • cața
plural
  • cațe
  • cațele
genitiv-dativ singular
  • cațe
  • caței
plural
  • cațe
  • cațelor
vocativ singular
  • cață
  • cațo
plural
  • cațelor

cața

  • 1. Cuvânt care imită strigătul coțofanei.
    surse: DEX '98 DEX '09

etimologie:

cață (băț)

  • 1. regional Băț lung cu cârlig la vârf, cu care ciobanii prind oile.
    surse: DEX '09 DEX '98 DLRLC 2 exemple
    exemple
    • Ia cară-te cu bine, Pîn'' nu-ncarc cața pe tine. PANN, P. V. III 144.
      surse: DLRLC
    • Chiar cu-n lup de mă-ntîlnesc, Cu-această cață îl lovesc. TEODORESCU, P. P. 111.
      surse: DLRLC
  • comentariu Plural și: căți.
    surse: DLRLC

etimologie:

  • cf. acăța
    surse: DEX '09 DEX '98

cață (persoană)

  • 1. familiar Persoană rea și cicălitoare.
    surse: DEX '09 DLRLC un exemplu
    exemple
    • Pascu nu știa cum s-o împace, dar oloaga se holba la el – cață cu plisc. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. I 131.
      surse: DLRLC
    • 1.1. expresie A se pune cață pe capul cuiva = a stărui mult pe lângă cineva.
      surse: DLRLC

etimologie:

  • cf. cața
    surse: DEX '09