brac¹ sn [At: I. IONESCU, D. 370 / Pl: ~uri / E: ucr браку] (Reg) 1 Parte proastă (și nefolositoare) care rămâne după ce se alege ceva. 2 (Spc; îs) Cal de ~ Cal care nu mai e bun de nimic.

brac² sm [At: DEX² / Pl: ~aci / E: fr braque] Câine de vânătoare cu părul scurt și cu urechile mari și blegi Si: prepelicar.

brac² s.n. (reg.) Rămășiță inutilizabilă; rest, bucată. Pe cînd luna strălucește peste a tomurilor bracuri (EMIN.). ♦ Spec. Deșeu rezultat în urma fabricării hîrtiei. ◊ Loc.adj. De brac = care nu este bun de nimic; nefolositor. Slab și costeliv, ca un cal de brac (ODOB.). • pl. -uri. /<germ. Brack „deșeu”, „rămășiță”; cf. vraf.

brac¹ s.m. Rasă de cîini de vînătoare cu părul scurt și urechile mari și blegi; cîine care face parte din această rasă; prepelicar. • pl. -ci. /<fr. braque, germ. Bracke, it. bracco.

BRAC, bracuri, s. n. (Mold., mai ales la pl.) Rest, rămășiță; sfărîmătură, bucată. Au rămas pe loc, printre stîrvuri de cai și bracuri de căruțe. GALAN, Z. R. 68. Luna strălucește peste-a tomurilor bracuri. EMINESCU, O. I 132. ◊ Loc. adj. De brac = care nu este bun de nimic; p. ext. neîntrebuințat. Slab și costeliv, ca un cal de brac. ODOBESCU, S. III 157.

BRAC¹, braci, s. m. Cîine de vînătoare cu părul scurt și cu urechile mari și blegi; prepelicar. – Fr. braque.

BRAC², bracuri, s. n. (Reg.) Rest, rămășiță; sfărîmătură, bucată. ◊ Loc. adj. De brac = care nu este bun de nimic; p. ext. neîntrebuințat. Cal de brac. – Rus brak.

BRAC s.m. Cîine de vînătoare cu părul scurt și cu urechile mari și blegi; prepelicar. [< fr. braque, cf. germ. Bracke].

BRAC¹ s. m. câine de vânătoare cu părul scurt și urechile mari și blege; prepelicar. (< fr. braque, germ. Bracke)

BRAC² s. n. rest, rămășiță; deșeu (de hârtie). (< rus. brak)

BRAC¹ ~ci m. Rasă de câini mari, cu urechile lăsate în jos și cu părul scurt, folosiți, mai ales, la vânatul de prepelițe și de potârnichi; prepelicar. 2) Câine din această rasă. /<fr. braque

BRAC² ~uri n. Deșeuri rezultate la fabricarea hârtiei. /<rus. brak

brac m. un fel de prepelicar sau copoiu cu părul lins. [V. braică].

brac n. 1. grămadă netrebnică: pe când luna strălucește peste a tomurilor bracuri EM.; 2. animal sau lucru de lepădat: cal de brac, prost. [Nemț. BRACK].

*3) brac m. (fr. braque, d. vgerm. braccho, de unde și it. bracco). Un fel de cîne de vînat cu păru scurt și cu urechile cam blegĭ. V. braĭcă și barac.

1) brac n., pl. urĭ (rus. brak, germ. brack, adică „bruch”, sfărmătură). Ciuruc, lucru prost: aceștĭ caĭ ĭs niște bracurĭ, marfa asta-ĭ brac.

brac² (rest; deșeu) (reg.) s. n., pl. bracuri

brac¹ (rasă de câini) s. m., pl. braci

brac¹ (câine) s. m., pl. braci

brac² (rest, deșeu) s. n., pl. bracuri

brac (rest, deșeu) s. n., pl. bracuri

brac (prepelicar) s. m., pl. braci

BRAC s. (ZOOL.) 1. v. prepelicar. 2. brac englez v. poanter.

BRAC s. sfărâmătură, (reg.) fărâmătură. (~ dintr-un obiect.)

BRAC s. sfărîmătură, (reg.) fărîmătură. (~ dintr-un obiect.)

BRAC s. (ZOOL.) 1. prepelicar, (Transilv.) vișlă. (~ este un cîine de vînătoare.) 2. brac englez = poanter. (~ este un cîine de vînătoare).

brac (bracuri), s. n. – Rest, rămășiță bună de aruncat. Germ. Brack, în parte prin pol., rut., rus. brak (DAR). – Der. brăcui, vb. (a da la o parte, a arunca ceva nefolositor; a lua caimacul, a lua tot ce e mai bun).

BRAČ, ins. în E M. Adriatice, în largul coastei Dalmației, la SV de Split. Supr.: 396²; c. 15 mii loc. Oraș pr.: Supetar. Relief de platou carstic cu alt. max. de 778 m. Vegetație mediteraneană cu pin de Alep, măslini și vii. Expl. de marmură.

BRAC, -E cf. subst. brac „cal reformat” < ucr. бpaк, și subst. brace „ismene” < lat. braccae 1. Bracea s. (17 B III 580); Brăcea Ion, vecin (ib. 54). 2. Brăcan t. 3. Brăcău, C., act. 4. Brăcoasa (17 B II 247). 5. Brăcar D., din Săcueni, 1778 (BCI XI 79); -u 1720 (ib. 68). 6. Prob *Brăcic > Brâcicoae Mic (16 A I 535); cf. și subst. brăcie – brăcire.