Bonifaciu m. 1. (St.) apostolul Germaniei, fundă vestita mănăstire dela Fulda; 2. nume a nouă papi (418-1404).

Bonifaciu Rar la noi, Bonifaciu reproduce numele pers. lat. Bonifatius, atestat destul de tîrziu, în sec. 4 și considerat de bun augur de către creștini. Format de la adj. bonifatus (un compus din bonus, -a, -um „bun” și fatum „destin, soartă”) numele avea semnificație clară: „norocos, fericit”, fiind astfel sinonim cu → Beatrice, Felix etc. Explicarea prin adj. bonifatus (și nu bonifacies, compus cu facies „față”, cum au propus unii specialiști) este susținută de faptul că lat. bonifatus era tradus în glosarele latine ale imperiului tîrziu prin gr. éumoiros „cu bun destin, norocos”. Cum se explică atunci forma Bonifacius? În epoca în care apare numele, o parte din sunetele latinei clasice își schimbaseră pronunțarea; printre acestea t (urmat de -i) se pronunța -ț (în inscripții acest sunet este redat prin -tsi). La fel se pronunță însă și -c urmat de -i. Deci pronunțarea curentă bonifațiu (s) putea fi redată grafic prin Bonifatius, dar și prin Bonifacius. Păstrată în onomastica apuseană, ultima formă a ajuns și la noi, în epoca modernă, pe cale cultă. Mult mai vechi sînt însă formele Bonifatie, Bonifatia, Bone(a), venite la noi din greacă (Boniphátios), prin intermediar slav. ☐ Engl. Boniface, fr. Boniface, it. Bonifacio, magh. Bonifac, bg. Bonifații (hipoc. Bonio), rus. Bonifatii (hipoc. Bonea) etc.