bárbur² sn vz barbură

bárbur¹ sm [At: LIUBA-IANA, M. 119 / V: ~e / Pl: ~i / E: lat barbuta, -ae] (Reg) 1-4 Partea de jos a lamei (cuțitului sau a) fierului (ori a toporului) sau a bardei etc. 5 Cep.

barbur m. Tr. un fel de broderie pe partea de sus a cămășilor țărănești. [Lat. BARBULA, firele de arniciu sau de mătase ale barburilor fiind asemănate unei mici barbe].

bárbur și bárbure m. (d. barbă saŭ lat. bárbula, bărbuță). Trans. Încrețiturile triangulare de la gîtu cămășiĭ la pĭept și la spate. Partea de la vîrf a tăișuluĭ unuĭ cuțit. Cov. Cep, cuĭ de lemn care unește pin muche doŭă scîndurĭ, ca la fundurile butoaielor.

BÁRBUR s. v. călcâi, cep.

barbur s. v. CĂLCÎI. CEP.

bárbur (-ri), s. m. – 1. Ascuțișul unui topor. – 2. Cep (de îmbinare), unire, legătură, racordare. – 3. Broderie în formă de triunghi pe pieptul unei cămăși. Lat. barbula „bărbă mică” (Hasdeu 2516; REW 949; Candrea-Dens., 136; DAR). – Der. bărbătură, s. f. (incizie la urechea oilor, în formă de triunghi).

bárbur, bárburi, s.m. (reg.) 1. partea de jos a tăișului securii, a cuțitului. 2. cep sau cui la obada roții. 3. parte lărgită in triunghi la cămășile țărănești

BÁRBURE (BARBUR) s. m. Clin cu terminație în formă de M, intercalat în fața și spatele unui anumit tip de cămașă bărbătească, din unele zone ale Transilvaniei.

Barb/ăr, -ur v. Barbura I 3.