auă sfp [At: PSLAT. SCH. 492/1 / A și: auă / E: ml uva] 1 (Iuz; șîs strugur de ~) Strugure. 2 (Olt; spc) Varietate de strugure cu boabe mărunte și dese Si: berbecel.

†AUĂ sf. 🌿 1 ❍Strugure ¶ 2 Specie de strugure cu boabele mărunte și dese [lat. uva].

AUĂ s. f. (ȚR, Trans. SV) Strugure. B: Greznovenĭ. [l. greznŭ). Strugur de auo. MARDARIE, 129. Obĭimaju; obĭemlju lozu. Strîng auo. Culeg viță. MARDARIE, 288. Grozdŭ, aua, strugurul – Greznovenie, strugurii, aua. ST. LEX., 268; cf. MARDARIE, 176. C: Culeage strugurii viei pămîntului, că s-au copt aua [marg. poama]. NT, 314^r. Etimologie: lat. uva. Cf. poamă.

auă f. varietate de strugure cu boabe mărunte și dese. [Vechiu-rom. auă, strugure = lat. UVA, cu a protetic].

aúă f. (lat. uva). Ps. S. Poamă, strugurĭ. Azĭ. Olt (Dolj). Un fel de strugurĭ cu boabe micĭ și dese.

AUĂ s. v. strugure.

auă s. v. STRUGURE.^[1]

auă s. f. – Struguri. Lat. ūva (Pușcariu 166; Candrea-Dens., 117; DAR); cf. it., sp., port. uva (sard. ua, engad. üa). Cuvînt vechi, care pare să fi fost arhaism încă în sec. XVII; totuși, s-a păstrat, parțial, în Olt., ca nume al unei varietăți de strugure. (Cf. Pușcariu, Dacor., VIII, 324).

HARTMANN VON AUE [há:rtma:n fon áuə] (c. 1170-c. 1220), poet german. Unul dintre clasicii literaturii germane de curte. Romane versificate („Büchlein”) și poem cavalerești, cu teme inspirate din ciclul „Mesei rotunde” („Erek”, „Iwein”), uneori cui tentă religioasă („Sărmanul Heinrich”).