armáș [At: (a. 1602) CUY. D. BĂTR.² I, 155/ Pl: ~i / E: armă + -aș] 1 sm (Îvr) Om înarmat care îndeplinește rolul de soldat (în timp de război) și paznic înarmat (în timp de pace). 2 sm (În Evul Mediu, în Țara Românească și Moldova) Dregător domnesc însărcinat cu paza temnițelor, cu aplicarea pedepselor corporale și executarea pedepselor capitale. 3 sm (Înv) Jandarm. 4 sm (Înv; îs) -mare (sau marele-, vel-) Boier numit de domn în slujba de căpetenie a armașilor (1) din țară. 5 sm (Înv; îs) Al doilea (sau al treilea ~) Boier sau boiernaș subordonat armașului (3). 6 sm (Îvr) Înlocuitor de primar. 7 sm (Fig; înv) Călău. 8 sm (În obiceiurile de Paști ale Junilor; îs) -ul-mare Al doilea conducător după vătaf. 9 sm (În obiceiurile de Paști ale Junilor; îs) -ul-mic Al treilea conducător după vătaf. 10 sm (Înv; la jocul de arșice) Cel care bate din porunca împăratului. 11 (Înv; la jocul de arșice) Poziția arșicului numită „siciu” Cf vizir. 12 sm (La jocuri de cărți; pop) Cel care face cărțile și: (pop) bătăuș. 13 sm (Pop) Joc de cărți. 14 a (Reg; îs) Vin - Soi de vin tare de Cotnari. 15 (înv; îcn) De-a -ul Joc de copii în care un participant aplică celorlalți lovituri la palmă cu o batistă înnodată.

ARMÁȘ, armași, s. m. 1. (În Evul Mediu) Dregător domnesc, care, în Moldova, era însărcinat cu paza temnițelor și îndeplinirea execuțiilor, iar în Țara Românească avea în grijă artileria oștirii și țiganii domnești. 2. (În sintagma) De-a armașul = numele unui joc de copii în care un participant aplică celorlalți lovituri la palmă cu o batistă înnodată. – Armă + suf. -aș.

ARMÁȘ, armași, s. m. 1. (În evul mediu, în Țara Românească și Moldova) Dregător domnesc, însărcinat cu paza temnițelor, cu aplicarea pedepselor corporale și cu aducerea la îndeplinire a pedepselor capitale. 2. (În sintagma) De-a armașul = numele unui joc de copii în care un participant aplică celorlalți lovituri la palmă cu o batistă înnodată. – Armă + suf. -aș.

ARMÁȘ, armași, s. m. (Învechit) 1. Om înarmat, însărcinat cu paza ordinii și a averii boierilor și a domnului. Lefuri să-mpărțească, Lefi la lefegii, Spade la spahii. Arme la armași, Cai la călărași. TEODORESCU, P. P. 50. 2. Slujbaș cu atribuții administrative și judiciare. Armașul Nicoriță, la o poruncă, ceru mîncările calde. SADOVEANU, O. VII 110. Zări pe bătrînul armaș, uscat și galben, cu fruntea pleșuvă. ODOBESCU, S. A. 85. ◊ Vel- armaș sau armaș-mare (ori mare-armaș) = mare dregător, care supraveghea închisorile și execuțiile capitale. [Ștefan cel Mare] îl făcu boier și armaș-mare. BĂLCESCU, O. II 146. Boieri mari, boieri de rînd! (Zicea domnul închinînd) Toți mîncați, cu toții beți Și cu bine petreceți; Numai unul poftă n-are De beut și de mîncare, Cantar slutul, armaș-mare! ALECSANDRI, P. P. 201. 3. (Rar) Luptător. Pre cît Despot pe cal e îndrăzneț, E și armaș de frunte. ALECSANDRI, T. II 110.

ARMÁȘ, armași, s. m. (Înv.) 1. Om înarmat, însărcinat cu paza ordinii și a averii domnului și a boierilor. 2. Slujbaș cu însărcinări administrative și judiciare. ◊ Vel-armaș sau armaș-mare = mare dregător care supraveghea închisorile și execuțiile. – Din armă + suf. -aș.

armáș¹ (persoană) s. m., pl. armáși

armáș² (parte a arșicului) s. n., pl. armáșe

armáș (parte a arșicului) s. n., pl. armáșe

armáș (persoană) s. m., pl. armáși

ARMÁȘ s. sici, vizir. (~ la arșic, în jocul de arșice.)

ARMÁȘ ~i m. (în Moldova medievală și în Țara Românească) Dregător domnesc având misiuni administrative și judiciare. /armă + suf. ~aș

armaș m. 1. om de arme: e și armaș de frunte AL.; 2. (Marele) odinioară rang boieresc, comandantul artileriei și executorul sentințelor capitale; de el depindea închisorile, călăii: te ’nalț spre răsplătire la rangul de vel-Armaș NEGR.; 3. un fel de joc copilăresc în care unul din jucători face pe Domn, al doilea pe armaș și al treilea pe tâlhar; 4. Mold. se zice de cel mai bun soiu de vin de Cotnari.

armáș m. (d. armă). Vechĭ. Armășel. Marele armaș, boĭer care comanda artileria și era maĭ mare și peste închisorĭ și îngrijea să se îndeplinească pedepsele cu moarte. Azĭ. La jocu de arșice, băĭatu care execută bătaĭa poruncită de domn. Trans. Pop. Ajutor de primar. La Brașov, comandant al uneĭ cete la sărbarea [!] junilor. S. n., pl. e. Acea parte a arșiculuĭ care arată armășia celuĭ ce ĭ-a aruncat (în vest sícĭ, în nord vizir). Adj. Vin armaș, un fel de vin de Cotnarĭ foarte amețitor.

vel-armáș s. m., pl. vel-armáși

vel-armáș s. m., pl. vel-armáși

vizir m. 1. numele înalților demnitari ai Curții otomane: mare Vizir, primul ministru al Sultanului, cancelarul Imperiului, Pașă cu trei tuiuri: Împăratul o întreba și ca fată mi-o lua, cu Vizir o logodia POP; 2. Mold. (sau armaș) arșicul numit în Munt. siciu. [Turc. VEZIR, lit. hamal, fiindcă suportă povara trebilor împărăției].

ARMÁȘ s. sici, vizir. (~ la arșic, în jocul de arșice.)

armáș, armași, s.m. – (înv.) 1. Om înarmat, însărcinat cu paza ordinii și averii domnului și a boierilor; slujbaș cu însărcinări administrative și judiciare (Bârlea, 1924). 2. Haiduc, viteaz (Papahagi, 1925). ♦ Atestat sec. XV (Mihăilă, 1974). – Din armă + suf. -aș (MDA). Cuv. rom. > magh. ármás (Bakos, 1982).

armáș, -i, s.m. – 1. Om înarmat, însărcinat cu paza ordinii și averii domnului și a boierilor; slujbaș cu însărcinări administrative și judiciare (Bârlea 1924). 2. Haiduc, viteaz (Papahagi 1925). – Din armă + -aș; Cuv. rom. preluat în magh. (ármás) (Bakos 1982).

ARMĂ, ARMAȘ subst. 1. Armă b. (16 B IV 20). 2. Armăș/escu, C. act.; -ești s.; -ei (Isp, I¹).