ANTONESCU, Victor G. (1871-1947, n. sat Antonești, jud. Teleorman), om politic român. Membru al Partidului Național-Liberal. Ministru în repetate rînduri. Ca ministru de Externe (1936-1937), a promovat linia politică a lui N. Titulescu.

ANTONESCU, Mihai (1904-1946, n. Nucet, jud. Dîmbovița), jurist și om politic român. Prof. univ. la București. Fruntaș al Partidului Național-Liberal (georgist), devenit, din sept. 1940, principalul colaborator al lui I. Antonescu. A îndeplinit succesiv, între 6 sept. 1940 și 23 aug. 1944, funcțiile de ministru al Propagandei Naționale, de Externe, vicepreședinte al Consiliului de Miniștri. Teoretician al regimului autoritar condus de mareșalul Antonescu. Din 1942 a inițiat acțiuni diplomatice secrete vizînd scoaterea României din război. Arestat în urma loviturii de stat de la 23 aug. 1944, a fost preluat de Armata Roșie (sept. 1944); adus în țară în apr. 1946; a fost judecat în mai 1946 de „tribunalul poporului” din București, condamnat la moarte și executat la Jilava (1 iun. 1946).

ANTONESCU, Petre (1873-1965, n. Rîmnicu Sărat), arhitect român. Acad. (1945), prof. univ. la București. Construcții în stil eclectic, în care elemente ale stilului internațional (portale romanice sau renascentiste, coloane, console) se îmbină cu cele tradiționale românești, cum sînt brîiele în torsadă, chenarele moldovenești (Primăria Capitalei, Primăria din Craiova, Banca de Investiții). În spiritul arhitecturii moderne, a conceput clădirea Facultății de Drept din București.

ANTONESCU, Teohari (1867-1910, n. București), istoric, arheolog și epigrafist român. Prof. univ. la Iași. Op. pr.: „Le trophée dÁdamclissi” și „Columna Traiană studiată din punct de vedere arheologic și artistic”.

ANTONESCU, Ion (1882-1946, n. Pitești), mareșal și om politic român. A parcurs toate treptele ierarhiei militare, de la sublocotenent (1904) la general de brigadă (1931) și mareșal (1941). În timpul primului război mondial a fost colaborator de bază al generalului Prezan, contribuind la elaborarea planurilor de operații militare. Comandant al școlii de la Sibiu și al Școlii Superioare de Război (1927-1929, 1931-1933). Atașat militar al României la Paris (1922), Londra și Bruxelles (1923). Șef al Marelui Stat Major (1933-1934), ministru al Apărării Naționale (1937-1938) și ministru ad-interim al Aerului și Marinei (febr.-mart. 1938). A protestat energic împotriva acceptării notelor ultimative ale guvernului sovietic din 26-27 iun. 1940, cerînd apărarea teritoriului național; internat la mănăstirea Bistrița din dispoziția regelui Carol al II-lea. În urma dictatului de la Viena, A. a fost însărcinat, la 4 sept. 1940, cu formarea guvernului, fiind învestit cu puteri depline. A. a impus regelui Carol al II-lea să abdice (6 sept. 1940), succesiunea tronului revenind lui Mihai I. În ian. 1941, A. a înăbușit rebeliunea legionară. A condus țara prin decrete-legi. A promovat o politică externă alături de Germania și Italia. În iun. 1941 a decis intrarea României în război pentru recuperarea Basarabiei și a N Bucovinei și a continuat operațiunile militare și dincolo de Nistru. După înfrîngerea de la Stalingrad a permis și inițiat tratative secrete privind scoaterea țării din război. A fost înlăturat de la putere prin lovitura de stat de la 23 aug. 1944; preluat de Armata Roșie (sep. 1944), a fost ținut pe teritoriul sovietic pînă în apr. 1946; adus în țară, a fost judecat, în mai 1946, de „tribunalul poporului” din București; a fost condamnat la moarte și executat la închisoarea Jilava (1 iun. 1946).

ANTONESCU G.G. (1882-1953, n. sat Antonești, jud. Teleorman), pedagog român. Prof. univ, la București. Concepția sa, denumită „formativ-organicistă”, îmbină eclectic idei neoherbatiene și spenceriene („Pedagogia contemporană. Probleme și curente”).