3 intrări

42 de definiții (maximum 20 afișate)

arată toate definițiile

anín (aníni), s. m. – Specie de arbore. – Var. anine, arin(e).Mr. arin, megl. rin. Lat. *alninus, de la alnus (Hasdeu 1205; Densusianu, Hlr. 119; Candrea, Conv. lit., XXXIX, 1120; Pușcariu 90; REW 375a; DAR; Rosetti, Rhotacisme, 20). Pentru cuvîntul lat., cf. Meillet, s. v. alnus. Alternanța arin – anin pare să arate că trebuie plecat de la o formă disimilată *alinusarin, care ulterior s-ar fi asimilat arinanin. Ambele forme rom. se bucură de mare circulație, anin mai ales în Munt. și Banat. Schimbarea de accent trebuie să fie proprie lat. Meyer-Lübke, ZRPh., VIII, 147, Hasdeu și Densusianu consideră forma anin anterioară lui arin. Der. anină, s. f. (fruct de arin); aninaș, s. m. (liliac sălbatic); aninet, aniniș, s. n. (pădurice de arini); ariniște, (var. aniniște), s. f. (ariniș).

anin m. arbore ce crește prin locuri umede și a cărui scoarță e întrebuințată în industrie ca tinctorială (Alnus). [Lat. *ALNINUS din ALNUS, de unde și Mold. arin].

2) anín, a v. tr. (rudă cu it. ninnare, log. anninnare, a legăna. Cp. cu mrom. alinari, a sui, lat. allevinare, a ridica). Atîrn, spînzur: a anina haĭna' n cuĭ. Aduc vînatu la strîmtoare. V. refl. Mă atîrn. Fig. Mă leg (mă aleg) de cineva: ce te aninĭ de mine?

1) anín și arín m. (lat. alnínus, d. alnus, anin). Un arbore din familia mesteacănuluĭ. Scoarța aninuluĭ alb (alnus incana) e tinctorială. Cel negru (alnus glutinosa) crește răpede [!] și e bun p. împădurirea terenurilor umede. Cu scoarța și amentele luĭ, numite anine, văpsesc [!] țărancele lîna în negru.

ANINÁ, anín, vb. I. 1. Tranz. (Pop.) A agăța (1). 2. Refl. Fig. (Rar) A se lega de cineva, a nu-i da pace; a căuta pricină (cuiva). – Lat. *anninare (< ad + *ninna „leagăn”).

ARÍN, arini, s. m. Nume dat mai multor specii de arbori cu frunze ovale, dințate și cu flori verzui-roșietice, grupate în amenți (Alnus). [Var.: anín s. m.] – Probabil lat. *alninus (< alnus).

ANINÁ, anín, vb. I. 1. Tranz. (Pop.) A agăța (1). 2. Refl. Fig. (Rar) A se lega de cineva, a nu-i da pace; a căuta pricină (cuiva). – Lat. *anninare (< ad + *ninna „leagăn”).

ARÍN, arini, s. m. Nume dat mai multor specii de arbori cu frunze ovale, dințate, și cu flori verzui-roșiatice, grupate în amenți (Alnus). [Var.: anín s. m.] – Probabil lat. * alninus (< alnus).

ANINÁ, anín, vb. I. 1. Tranz. A atîrna, a agăța, a prinde (ușor) de ceva. Aninai frîul la intrare într-o așchie mai răsărită de stîncă; în alta, și tot la intrare, acățai mantaua. HOGAȘ, M. N. 163. Ivan leagă turbinca la gură... ș-o anină într-un copac. CREANGĂ, P. 312. ◊ Fig. S-adun flori în șezătoare, De painjen tort să rumpă, Și anină-n haina nopții Boabe mari de piatră scumpă. EMINESCU, O. I 72. ◊ Refl. Femeia trece înainte; o creangă uscată i se anină de fustă și se zbate pe jos,- parcă ar fi un șarpe care o urmărește. SADOVEANU, O. III 243. O lacrimă curată ca un mărgăritar îi izvorăște din ochii mamei și i se anină de geană. GÎRLEANU, L. 44. În drum e o căscioară Închisă, părăsită... Dar pe ferestre încă Iedera s-anină. MACEDONSKI, O. I 18. ◊ Fig. E dimineață ca-n povești, Cu cerul clar ca o fîntînă, Cu soare proaspăt în ferești, Cu limpezi fluiere la stînă, Și-n depărtări cu o lumină De care sufletul se-anină. DEȘLIU, M. 17. Luna, alunecînd în jos pe luciul cerului, se aninase într-un vîrf de stejar pe dealul Priporului. DAN, U. 188. 2. Refl. Fig. A se lega, a se agăța de cineva, a nu-i da pace. Să nu-i zici nimică de rău [fetei], nici să nu te anini de dînsa. SBIERA, P. 150. ◊ A provoca pe cineva, a-i căuta pricină. Turcii toți cit îl zărea Între dinții se grăia... Și pe loc ei se-aduna Și de Gruie s-anina. ALECSANDRI, P. P. 144. ♦ A se vîrî (nepoftit) undeva, a se amesteca (în vorbă). Aș vrea să știu și eu, se anină cu întrebarea Necidăieș. SADOVEANU, P. M. 158. S-anină printre acești [copii] mici și cîte-un handralău de cei mari. ȘEZ. III 179.

ARÍN, arini, s. m. Arbore cu frunze rotunde și flori verzui-roșiatice dispuse în formă de ament; crește pe malurile rîurilor de munte și prin pădurile umede de la șes (Alnus glutinosa). Stăteam tolăniți ca zeități mărunte Pe nisipul arzător împestrițat cu tufe de arini și răchite. BENIUC, V. 23. Peste vîrfuri trece lună, Codru-și bate frunza lin, Dintre ramuri de arin Melancolic cornul sună. EMINESCU, O. I 206. – Variantă: anín s. m.

ANINÁ, anín, vb. I. 1. Tranz. și refl. A (se) atârna, a (se) agăța de ceva sau de cineva. 2. Refl. Fig. (Rar) A se lega de cineva, a nu-i da pace; a căuta pricină. ♦ A se vârî (nepoftit), a se amesteca (în vorbă). – Lat. *anninare (< ad + *ninna „leagăn”).

ARÍN, arini, s. m. Nume dat mai multor specii de arbori cu frunze rotunde și cu flori verzui-roșietice, care cresc pe malurile râurilor de munte și prin pădurile umede de la șes (Alnus). [Var.: anín s. m.] – Lat. alinus (= alnus).

aniná (a ~) (pop.) vb., ind. prez. 3 anínă

aniná vb., ind. prez. 1 sg. anín, 3 sg. și pl. anínă

Intrare: Anin
Anin
nume propriu (I3)
Intrare: anina
verb (VT1)
Surse flexiune: DOR
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a) anina aninare aninat aninând singular plural
ani aninați
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu) anin (să) anin aninam aninai aninasem
a II-a (tu) anini (să) anini aninai aninași aninaseși
a III-a (el, ea) ani (să) anine anina anină aninase
plural I (noi) aninăm (să) aninăm aninam aninarăm aninaserăm, aninasem*
a II-a (voi) aninați (să) aninați aninați aninarăți aninaserăți, aninaseți*
a III-a (ei, ele) ani (să) anine aninau anina aninaseră
Intrare: arin
substantiv masculin (M1)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular arin arinul
plural arini arinii
genitiv-dativ singular arin arinului
plural arini arinilor
vocativ singular
plural
anin
substantiv masculin (M1) nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular anin aninul
plural anini aninii
genitiv-dativ singular anin aninului
plural anini aninilor
vocativ singular
plural
* Formă nerecomandată sau greșită – (arată)