al, a¹ [At: COD. VOR. 109/7 / G-D: ~, ~ui, ai, ~lor, f a, alei, ale, alor / Pl: ai, ale / E: lat *illu, illa] 1 arh Formează numeralele ordinale începând cu al doilea. 2 arp Însoțește pronumele posesiv sau numele posesorului, în cazul când substantivul care exprimă obiectul posedat este nearticulat sau însoțit de un atribut nearticulat, legat direct de numele posesorului. 3 arp (În limba veche) Precedă pronumele posesiv atunci când acesta precedă obiectul posedat. 4 arp Precedă pronumele posesiv sau substantivul în cazul genitiv cu rolul de nume predicativ. 5 arp Precedă pronumele posesiv sau substantivul în cazul genitiv când posesorul precedă obiectul posedat. 6 arp (Îs) Ai săi Membrii familiei. 7 arp (Îas) Cei apropiați. 8 arp (Îs) Ale sale Treburile sale. 9 arp (Îas) Averea sa. 10 arp (Îe) Ale tale dintr-ale tale Noi îți aducem din bunurile tale. 11 arp (Îe) ~ dracului Îndrăcit. 12 arp (Îae) Răutăcios. 13 arp (Îs) De-ale gurii Provizii.

al, a² prn, art vz ăl corectată

AL, A, ai, ale, art. 1. (Articol posesiv sau genitival, înaintea pronumelui posesiv sau a substantivului în genitiv posesiv, când cuvântul care precedă nu are articol enclitic) Carte a elevului. 2. (Înaintea numeralelor ordinale, începând cu „al doilea”) Clasa a zecea. – Lat. illum, illam.^[1]

AL, A, ai, ale, art. 1. (Articol posesiv sau genitival, înaintea pronumelui posesiv sau a substantivului în genitiv posesiv, când cuvântul care precedă nu are articol enclitic) Carte a elevului. 2. (Înaintea numeralelor ordinale, începând cu „al doilea”) Clasa a zecea. – Lat. illum, illam.

AL, A, ai, ale, art. 1. (Întrebuințat ca articol posesiv sau genitival înaintea pronumelui posesiv sau a substantivului în genitiv posesiv, cînd cuvîntul care precedă nu are articol enclitic) Mi se făcuse dor de Șebiș... Și mai cu seamă de voi, tovarăși ai copilăriei mele. BENIUC, V. 22. Fiul craiului... iese afară în grădină și începe a plînge în inima sa, lovit fiind în adîncul sufletului de apăsătoarele cuvinte ale părintelui său. CREANGĂ, P. 189. Iepele erau ale lui, și cînd le grijea, grijite erau. CREANGĂ, P. 104. Nevasta acestui sărac era muncitoare... iar a celui bogat era pestriță la mațe. CREANGĂ, P. 59. Lung e drumul Clujului, Dar mai lung al dorului; Al Clujului se sfîrșește, Al dorului mă topește. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 92. ◊ (Posesorul e numit înaintea obiectului posedat) D-voastră, cinstiți oaspeți [zise spînul], se vede că pașteți boboci, de nu vă pricepeți al cui fapt e acesta. CREANGĂ,. P. 233. Duce-m-aș cu luna-n stele, Nu mă pot de-a mîndrei jele! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 88. ◊ (Precedat de un «de» partitiv) Cîtă apă-i pe vîlcele, Sînt tot lacrimi de-ale mele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 218. ◊ Loc. adj. și adv. Al dracului (sau naibii) v. drac, naiba. ◊ Expr. De-ale gurii v. gură. 2. (Întrebuințat înaintea numeralelor ordinale, începînd cu «al doilea») Elev în clasa a opta. ◊ Virgiliu este în anul al treilea la Facultatea de drept. CARAGIALE; O. II 208.

AL, A, ai, ale, art. 1. (Articol posesiv sau genitival, înaintea pronumelui posesiv sau a substantivului în genitiv posesiv, când cuvântul care precedă nu are articol enclitic) Nevasta acestui sărac era muncitoare... iar a celui bogat era pestriță la mațe (CREANGĂ). 2. (Înaintea numeralelor ordinale, începând cu „al doilea”) Clasa a zecea. – Lat. illum, illam.

al art. m., pl. ai; f. a, pl. ále; g.-d. pl. m. și f. álor (~ lui, ~ săi)

al art. m., pl. ai; f. sg. a, pl. ale, g.-d. m. și f. alor

-ÁL suf. „calitate”. (< fr. -al)

al (f. a, pl. ai, ale), art. – 1. Art. caracteristic al numeralului ordinal. – 2. Art. caracteristic pentru aproape toate cazurile de gen. (uzul impune: fereastra casei; dar acesta este unicul caz în care se face abstracție de art. a, cf. o fereastră a casei; noua fereastră a casei; fereastra nouă a casei; fereastra este a casei). 3. Art. caracteristic al pron. pop. – 4. Folosit în mod absolut, fără indicarea obiectului posedat, înseamnă „fiul lui”: ai Galeongiului (Iorga), fiii Galeongiu. A dat naștere la numeroase patronime, mai ales în Bucov.: Asiminei „fiul Siminei”. – 5. Fără indicarea posesorului, poate însemna: „tot ce se referă la”: după cît spun cunoscătorii în ale fripturii de batal (Sadoveanu). Lat. ille, illa, prin faza intermediară el, ea, care este pron. pers. (Pușcariu 53; DAR; D. Găzdaru, Descendenții demonstrativului latin ille în limba română, Iași, 1929).

al adj. și pron. – 1. Acela, cel (care): vrăjitorul ăla (Eliade); una din fetele lui Zamfirache, a de s-a logodit cu Ilie bogasierul (Caragiale). – 2. Cel (art. caracteristic al superlativului relativ: a mai frumoasă (Voiculescu) (cu această folosire este fam. și se preferă cel). – 3. Antepus, substituie uneori art. enclitic, cu scopul de a întări semnificația demonstrativă: unde începu reteveiul a le înmuia ale oase (Ispirescu). – 4. (S.) Ceva nedefinit, persoană (cînd este m.) sau obiect (cînd este f.) care nu poate fi descrisă sau desemnată cu nume propriu: numai ce mă pomenesc cu un ăla (Caragiale). – 5. (Vulg.; în Munt.) A (se) ăla, vb. invariabil, poate indica orice acțiune, în cazurile în care nu se găsește la moment cuvînt propriu, sau se dorește evitarea unui cuvînt indecent. ♦ Decl. ca adj. antepus: ăl, gen. ălui, pl. ăi, gen. ălor; f. a, gen. ălei, pl. ale, gen. ălor. Ca adj. postpus și ca pron. primește un -a paragogic; suferă modificări numai f. sing. aia. Multe var. incorecte. Formele mold. substituie de obicei pe ă inițial printr-un a. Lat. ille, illa. Prin originea sa, și în parte prin întrebuințare, se confundă cu cuvîntul precedent, de care s-a separat doar într-o epocă relativ recentă. În limba actuală nu este posibil să se mai confunde, astfel încît al rămîne pentru a desemna relațiile de posesie (și numeralul ordinal), pe cînd folosirea lui ăl se confundă cu a lui acel(a) sau cel(a). Într-adevăr, limba literară confundă constant ăl 1 și 2 cu acel(a) și ăl 3 cu cel(a), și preferă formele acestea din urmă, întrucît consideră cuvîntul ăl ca avînd o anume nuanță de vulgaritate sau, cel puțin, de familiaritate. În sensurile 3-5 este de neînlocuit, fiind vorba în aceste trei cazuri de construcții proprii rom. Sensul 4 răspunde aceleiași necesități ca fr. machin, truc, chose, sau sp. chisme. Pentru sensul 5 cf. sp. aquellar, (a)quillotrar. Complexitatea problemei adj. și pron. dem. în rom. se explică prin numeroasele sale întrebuințări nuanțate diferit, și în același timp prin originea lor unică. Într-adevăr, lat. ille a avut patru rezultate diferite (cf. Găzdaru și DAR, s. v. al): pron. pers. el, f. ea; art. encl. -l sau -le, f. -a; art. pos. al, f. a; și adj. și pron. ăl, f. a. La acestea s-ar putea adăuga seria de compuși de la ille, ca cel și acel. Toate sensurile fundamentale ale seriei coincid cu uzul sp. și romanic în general: muntele; al doilea; al meu; ăl mai frumos. Comp. alde, art. invar. (circumlocuțiune dem., care indică o referință la ceva cunoscut): alde mă-sa (Ispirescu); alde taica (Jipescu); un cioflingariu d-alde tine (Creangă). Este comp. din ăl cu de. Pentru a înțelege comp., trebuie plecat de la expresii cum sînt: săracul ăl(a) de Ion, astfel încît construcția este eliptică, prin suprimarea unui adj. Construcția se reduce la ăl de, unde de are sens relativ: ăl de ieri. DAR dă altă explicație, bazată pe necesitatea de a exprima un pl. indef., ceea ce nu pare a corespunde nici intenției construcției, nici sing. invar. al lui alde. Cf. Philippide, Principii, 138.

AL a (ai, ale) art. (se folosește: a) înaintea unui substantiv în genitiv sau înaintea unui pronume posesiv; b) înaintea numeralelor ordinale) Tovarăș al copilăriei mele. Al meu. Al doilea. /<lat. illum, illam

al (f. a) 1. art. m. precede pronume, numerale și substantive: al meu, al doilea, al școlarului; 2. f. pl. cele lucruri: toate alea, de ale gurii. [Lat. ILLUM, ILLAM a produs, întonat sau aton: el (f. ea), al și ăl (f. a)].

al art. m. care arată gen.: al meŭ, al lor, al unuĭa, al omuluĭ; art. m. la nom. numeralelor ordinale: al doilea, și’n expresiunea alde. V. alde.

al-pári av [At: DA / E: ger al-pari, it alla pari] (Înv; cmr) 1 De aceeași valoare. 2 Cu preț egal cu valoarea nominală.

aluminiu sn [At: DA / V: ~um / Pl: ~ri / E: fr aluminium] (Min) Metal maleabil și ductil, ușor ca sticla, dar tare și elastic, a cărui culoare se apropie de a argintului, foarte răspândit în natură în formă de silicați, fluoruri, oxizi, hidroxizi și sulfați, care se extrage, îndeosebi, din bauxită.

aluminiúm sn vz aluminiu

ALUMÍNIU s. n. Metal ușor, ductil și maleabil, de culoare argintie, folosit pe scară întinsă în industrie și în tehnică. [Var.: alumínium s. n.] – Din fr. aluminium.

ALUMÍNIUM s. n. v. aluminiu.

ĂL, A, ăi, ale, adj. pron. dem. (Reg.) Cel, cea. Ăl om. [Gen.- dat. sg.: ălui, ălei; gen.- dat. pl.: ălor] – Lat. illum, illa.