Afumați pl. numele unui sat în județul Ilfov: 2600 loc. Aci se dete în 1593 o bătălie în care Turcii fură bătuți de Radu dela Afumați, ginerele lui Neagoe Basarab.

afuma [At: PSALT. SCH. 464/19 / Pzi: afum / E: lat affumare (= adfumare)] 1-2 vt A expune un aliment la fum, cu scopul de a-l conserva sau de a-i da o aromă. 3-4 vt A da cu fum pentru a distruge sau a alunga vietățile, în special, insectele. 5 vt (Îvp) A umple cu fum o încăpere, pentru a înlătura un miros urât. 6 vt (Îcp) A descânta cu fum. 7 vt A scoate fum. 8-9 vtr A (se) acoperi cu un strat de fum. 10-11 vtr A (se) înnegri de fum. 12 vr (D. mâncăruri) A căpăta gust neplăcut de fum (când începe să se ardă). 13 vt (Teh) A da sticlei o culoare fumurie (în procesul de fabricație). 14-15 vtr (Înv; d. trupuri) A parfuma cu fum de mirodenii. 16-17 vtr (Fig; fam) A (se) ameți (ușor) de băutură. 18 vr (Îvr) A fuma. 19 vt (Fig) A minți. 20-21 vtr (Pfm) A (se) îmbăta.

afumát², ~ă [At: DRĂGHICI, R. 140/9 / Pl: ~ați, ~e / E: afuma] 1-2 a (D. alimente) Care a fost expus la fum în scopul conservării sau al obținerii unei arome. 3 a Înnegrit de fum. 4 a (Pex) Îngălbenit de vechime. 5 a (D. mâncăruri) Cu gust neplăcut de arsură. 6 a (Fig; fam) Beat. 7 sf (Bot; reg) Strugure alb-gălbui-roșietic, cu pigment negru.

afumat¹ sn [At: DA / Pl: ~uri / E: afuma] 1-11 Afumare (1-11).

AFUMÁ, afúm, vb. I. 1. Tranz. A expune un aliment la fum, cu scopul de a-l conserva. 2. Tranz. A umple cu fum un spațiu închis pentru a distruge sau a alunga vietățile dinăuntru. ♦ Intranz. A scoate fum. Soba afumă. 3. Tranz. și refl. A (se) acoperi cu un strat de fum; a (se) înnegri de fum. ♦ Tranz. (Tehn.) A da sticlei o culoare fumurie în procesul de fabricație. 4. Refl. (Despre mâncăruri) A căpăta gust neplăcut de fum (când începe să se ardă). 5. Refl. Fig. (Fam.) A se îmbăta ușor; a se ameți. – Lat. affumare (= adfumare).

AFUMÁT, -Ă, afumați, -te, adj. 1. (Despre alimente) Care a fost expus la fum în scopul conservării. 2. Înnegrit de fum. 3. (Despre mâncăruri) Cu gust neplăcut de fum. 4. Fig. (Fam.) Amețit, turmentat; beat. – V. afuma.

AFUMÁT, -Ă, afumați, -te, adj. 1. (Despre alimente) Care a fost expus la fum în scopul conservării. 2. Înnegrit de fum. 3. (Despre mâncăruri) Cu gust neplăcut de fum. 4. Fig. (Fam.) Amețit, turmentat; beat. – V. afuma.

AFUMÁ, afúm, vb. I. 1. Tranz. (Cu privire la alimente, în special la carne sau la pește) A expune la fum, în scopul unei conservări mai îndelungate. Am afumat șunca. 2. Tranz. (Cu privire la un spațiu închis) A umple cu fum pentru a distruge vietățile stricătoare dinăuntru. Am afumat pivnița cu pucioasă. ◊ (Cu privire la un roi de albine) Afum albinele ca să mut roiul. ◊ Intranz. (Regional, despre lampă sau despre instalații de încălzit) A scoate fum. Soba afumă. 3. Tranz. A învălui în fum special (de mirodenii); a parfuma. Ne rămîne mîngîierea că nu am mințit conștiinței noastre afumînd cu miresme prefăcute niște idoli amăgitori. ODOBESCU, S. I 504. ◊ Absol. Am afumat în casă ca să dispară mirosul. ♦ (În descîntece, vrăji și superstiții, atribuindu-se fumului puteri miraculoase; complementul numește o persoană) A învălui în fum. De-abia i-a mai trece băietului istuia de spăriet, că mult păr îmi trebuia de la tine ca să-l afum. CREANGĂ, P. 33. ◊ (Cu construcție neobișnuită) Babele la noi gonesc pe necuratul afumînd pene prin casă. NEGRUZZI, S. I 66. 4. Tranz. A acoperi (intenționat sau nu) cu un strat de fum; a înnegri cu ajutorul fumului. Afumă o sticlă pentru a urmări eclipsa. ◊ Am iernat... Într-un bordei dărîmat; Picătura m-a picat, Crivățul m-a înghețat, Fumul că m-a afumat. TEODORESCU, P. P. 289. ◊ Refl. Cratița s-a afumat. 5. Refl. (Despre mîncări) A căpăta gust de fum (din cauză că vasul n-a fost bine expus la foc). S-a afumat laptele. ◊ Intranz. (Rar) Spăla, freca vasul, punea [laptele], îl fierbea, Păzind să n-afume ș-în foc să nu dea. PANN, P. V. II 149. 6. Refl. Fig. (Familiar, despre oameni) A se îmbăta ușor, a se ameți; a se chercheli. Voioșia lui și o ușoară clătinare a trupului arătau că se afumase destul de binișor. PAS, L. I 40.

AFUMÁT, -Ă, afumați, -te, adj. 1. (Despre carne, pește etc.) Care a fost expus la fum în scopul conservării. Mihalachi se și întoarce c-o harchină de costiță afumată. VLAHUȚĂ, O. A. II 89. 2. Acoperit de fum, înnegrit. Erau, în circiuma joasă și afumată, mușterii mulți. PAS, L. I 90. Privea în păretele afumat, la umbra sa proprie. EMINESCU, N. 58. ♦ Îngălbenit de vechime. Dintr-un smoc de tărfăloage de moșie... scoase o hîrtie afumată pe care mi-a dat-o NEGRUZZI, S. I 186. 3. (Despre mîncări) Cu gust neplăcut de fum. Bucatele le-a făcut afumate, arse și sleite. CREANGĂ, P. 292. 4. Fig. (Familiar, despre persoane) Amețit de băutură; cherchelit. Era slobod de serviciu în ziua aceea și venea de la cîrciumă puțintel afumat. PAS, Z. I 50. Era afumat rău de tot în seara aceea. CARAGIALE, O. I 16.

AFUMÁ, afúm, vb. I. 1. Tranz. A expune un aliment la fum, cu scopul de a-l conserva. 2. Tranz. A umple cu fum un spațiu închis pentru a distruge sau a alunga vietățile dinăuntru. ♦ Intranz. A scoate fum. Soba afumă. 3. Tranz. A învălui în fum (de mirodenii); a parfuma. 4. Tranz. și refl. A (se) acoperi cu un strat de fum; a (se) înnegri cu fum. 5. Refl. (Despre mâncăruri) A căpăta gust neplăcut de fum. 6. Refl. Fig. (Fam.) A se îmbăta; a se chercheli. – Lat. affumare (= adfumare).

AFUMÁT, -Ă, afumați, -te, adj. 1. (Despre alimente) Care a fost expus la fum în scopul conservării. 2. Înnegrit de fum. 3. (Despre mâncăruri) Cu gust neplăcut de fum. 4. Fig. (Fam., despre oameni) Amețit de băutură, cherchelit. – V. afuma.

afumá (a ~) vb., ind. prez. 3 afúmă

afumá vb., ind. prez. 1 sg. afúm, 3 sg. și pl. afúmă

AFUMÁ vb. v. ameți, chercheli, fumega, îmbăta, turmenta.

AFUMÁT adj. v. amețit, băut, beat, cherchelit, îmbătat, turmentat.

afumá (afúm, afumát), vb. – 1. A expune la fum. – 2. A fumega, a scoate fum. – 3. A se ameți, a se chercheli. Mr. afum. Lat. affumāre (Pușcariu 35; Candrea-Dens., 679; REW 208; DAR); cf. it. affumare, prov., cat., port. afumar, sp. ahumar. Cf. fum. Der. afumat, adj. (amețit, cherchelit), cf. Iordan, BF, VI, 160, și can. ajumado; afumată, s. f. (varietate de struguri); afumător, s. n. (utilaj pentru producerea fumului în vederea liniștirii familiei de albine); afumătoare, s. f.; afumătură, s. f. (carne afumată).

A SE AFUMÁ mă afúm intranz. 1) (despre pereți, vase etc.) A se acoperi cu un strat de fum. 2) (despre mâncăruri) A căpăta gust și miros neplăcut de fum (în timpul preparării la foc). 3) fig. fam. (despre persoane) A se îmbăta ușor; a se ameți; a se chercheli; a se aghesmui. /< lat. affumare

A AFUMÁ afúm 1. tranz. 1) (alimente) A expune la fum în vederea conservării. 2) (încăperi, spații închise) A umple cu fum pentru a distruge sau pentru a alunga anumite vietăți. 3) A face să se afume. 2. intranz. (despre sobe, plite etc.) A scoate fum. /<lat. affumare

afumà v. 1. a pune la fum; 2. a strica prin fum (bucatele); 3. a fumega: soba afumă; 4. a tămâia: hârtie de afumat. [Lat. AFFUMARE].

afumat a. 1. pus sau ars la fum; 2. parfumat: odaie afumată cu smirnă; 3. acoperit cu fum, îngălbenit prin vechime: icoane afumate; 4. fumuriu: caprele sunt negre, roșcate, afumate; 5. pop. afumat (cu luleaua), beat: era afumat rău nenea Ghiță CAR.