ȚURCĂ¹, țurci, s. f. Bețișor ascuțit la ambele capete, cu care se joacă copiii, încercând să-l arunce cât mai departe cu ajutorul altui băț mai lung; jocul la care se folosește acest bețișor. – Cf. ucr., rus. curka.

țurcă² [At: ALECSANDRI, P. I, 33 / V: (Dob) tu~, (Trs) țâr~ / Pl: ~rci / E: nct] 1 a (Reg; îs) Oaie ~ Oaie țurcană² (1). 2 sf Țurcană² (6). 3 sf (Trs; îf țărcă) Lână colorată, toarsă subțire. 4 sf (Dob) Organul genital al femeii Si: (reg) țurcălie. 5 sf (Reg) Organul genital al iepei.

țurcă¹ sf [At: DDRF / V: (reg) tu~, țiu~, țâr~, țir~, țuică / Pl: ~rci / E: ucr цурка] 1 Bețișor, de obicei ascuțit la capete, folosit în unele jocuri de copii Si: (reg) clepș (1). 2 (Fig) Femeie slabă și iute. 3 (Șîcs de-a ~ca, reg, la ~ca) Numele unui joc de copii, care constă în aruncarea țurcii¹ (1) cât mai departe cu ajutorul unui băț sau al unei lopățele sau în plasarea țurcii¹ (1) într-o groapă mică săpată în pământ. 4 (Îe) Crezi că mă joc de-a ~ca cu tine ? Se spune când cineva vrea să arate că nu glumește. 5 (Îcs) De-a ~ca mică Numele unui joc de copii în care unul aruncă țurca¹ (1) în sus, iar ceilalți se străduiesc să o prindă. 6 (Reg; îf țărcă) Numele unui joc de copii care constă în aruncarea nasturilor într-o gaură mică. 7 (Reg) Gaură în care se aruncă nasturii la țurcă (6).

țurcă³ sf vz turcă¹

ȚURCĂ³ 👉 TURCĂ.

ȚURCĂ¹ (pl. -ci) sf. 🎩 Căciulă mare și lățoasă din piele de oaie țurcană: în cap (aveau) o ~ flocoasă, adusă la o parte (ODOB.); Pe-a lor lungi și negre plete se scoboar’ o neagră ~ (ALECS.); s’au îmbrăcat în niște sumăiașe și cu țurci pe cap (SB.).

ȚURCĂ² sf. Bețișor ascuțit la amîndouă capetele; de-a țurca, joc de băieți, în care un bețișor ascuțit la amîndouă capetele e așezat deasupra unei gropițe, iar fie-care dintre jucători, pe rînd, caută să-l asvîrle de acolo, cu un băț mai lung, cît mai departe, pe cînd ceilalți băieți se silesc să-l prindă (🖼 5148) [comp. rut. rus. curka].

ȚURCĂ¹, țurci, s. f. Bețisor ascuțit la ambele capete, cu care se joacă copiii, încercând să-l arunce cât mai departe cu ajutorul altui băț mai lung; jocul la care se folosește acest bețișor. – Cf. ucr., rus. curka.

ȚURCĂ³, țurci, s. f. Căciulă mare și mițoasă făcută din piele de oaie țurcană; țurcană. S-au îmbrăcat în niște sumăiașe și cu țurci pe cap. SBIERA, P. 113. Și-n cap [avea] o țurcă flocoasă. ODOBESCU, S. I 65. Pe-ai lor umeri poartă glugă, la brîu paloș și pe frunte... se coboară-o neagră țurcă. ALECSANDRI, P. I 33.

ȚURCĂ², țurci, s. f. Bețișor ascuțit la ambele capete, cu care se joacă copiii, încercînd să-l arunce cît mai departe cu ajutorul altui băț; jocul la care se folosește acest bețișor. De-a țurca ne-am jucat. STANCU, D. 220. Lăncile lor... îi azvîrleau pe sus ca pe niște țurci. VISSARION, B. 44.

ȚURCĂ¹ s. f. v. turcă.

ȚURCĂ¹ ~ci f. 1) Bețișor ascuțit la ambele capete pentru a putea sări cât mai departe la lovirea lui cu un alt băț. 2) Joc pentru copii cu acest bețișor. A se juca de-a ~ca. [G.-D. țurcii] /< ucr., rus. țurka

ȚURCĂ² ~ci f. Căciulă mare și mițoasă, confecționată din blană de oaie țurcană. /Orig. nec.

țurcă f. bețișor ascuțiț de ambele căpătâie: de-a țurca, joc de copii cari bagă bețișorul numit țurcă într’o gaură săpată în pământ și alți jucători îi opresc să se apropie. [Origină necunoscută].

țurcă f. căciulă mare și lățoasă a muntenilor: cu a lor lungi și negre plete se coboar’ o neagră țurcă AL. [Lit. căciulă din lână țurcană].

1) țúrcă f., pl. ĭ (rut. tot așa. Cp. cu țurcă 2). Căcĭulă țurcănească: (pe frunte) cu-a lor lungĭ și negre plete se coboar’o neagră țurcă (Al.).

2) țúrcă¹ f., pl. ĭ (cp. cu țurcă 1 și cu ung. cigere, id.). Un joc copilăresc cu doŭă bețișoare (unu lung, și altu scurt, ascuțit la capete și numit țurcă) puse deasupra uneĭ gropițe (V. bichĭ). Trans. Turcă, baba-turca.^[1]

turcă⁴ sf vz țurcă²

turcă³ sf vz țurcă¹

turcă¹ sf [At: LB / V: (reg) tulcă, țu~ / Pl: ~rci, ~rce / E: nct] 1 (Reg; art.; șîs baba ~ca) Obicei practicat de Anul Nou, constând în executarea (pe la casele oamenilor a) unor jocuri cu figuri comice, de către un flăcău mascat în chip de capră, cu clopoței la gât Si: capra. 2 (Reg; pex) Flăcău mascat în capră pentru obiceiul turca¹ (1). 3 (Reg) Mască înfățișând un cap de animal sau de pasăre, împodobit cu panglici și mărgele, purtată de personajele din turca¹ (1). 4 (Reg; fig; îf țurcă) Femeie îmbrăcată nepotrivit. 5 (Reg; fig; îaf) Femeie fără minte. 6 (Îrg) Stafie. 7 (Reg; în credințele populare) Pasăre fantasmagorică. 8 (Mol) Joc nedefinit mai îndeaproape.

țârcă¹ sf vz țurcă¹

țârcă² sf vz țurcă²

țircă sf vz țurcă¹

țiurcă sf vz țurcă¹

țuică⁴ sf vz țurcă¹

ȚURCAN I. adj. 🐑 Se zice despre o varietate de oi de rînd, cu lîna lungă, groasă și aspră: berbec ~, oaie ~ă (🖼 5149): lînă ~ă, lînă de la aceste oi: nădragii, recălele, ciorapii, țoalele... sînt făcute... din postav țesut din lînă ~ă, bîrsană și țigaie (PĂC.). II. sm. Berbec țurcan. III. ȚURCANĂ (pl. -ne) sf. 1 🐑 Oaie țurcană ¶ 2 🎩 = ȚURCĂ¹: de sub ~ cădeau plete mărunte (UR.) [comp. ȚURCĂ¹]

ȚURCĂNESC adj. 👕 Căciulă, cușmă țurcănească = ȚURCĂ¹: pe poteca de munte... suia... un om înalt... cu căciula lungă țurcănească (GRIG.); căciula țurcănească, trîntită p’o ureche, îl prindea ca pe-un haiduc (DLVR.); din cînd în cînd trecea pe lîngă ei cîte un tînăr cavaler cu căciula țurcănească (EMIN.); cea mai mare parte era cu cușme țurcănești (ISP.); sarică țurcănească, sarică făcută din lînă țurcană: Cu căciula mocănească, Cu sarica țurcănească (PAMF.) [țurcan].

TURCĂ, turci, s. f. (Transilv., Mold.) Capră (I 2). Începînd de la Ignat și sfîrșind cu zilele crăciunului... tineretul romîn umblă cu turca, capra sau brezaia. PAMFILE, CR. 162. În sărbătorile crăciunului și-n ziua de anul nou se îmblă cu turca. MARIAN, O. II 405. ♦ Nălucă, stafie, fantomă. Toate stihiile năpădesc pe mine... strigoii, moroii... turca. ALECSANDRI, T. 616. – Variantă: țurcă s. f.

TURCĂ² ~ci f. mai ales art. Obicei popular vechi de Anul Nou, când un tânăr, deghizat în capră, umblă, însoțit de alții, pe la case cu urări; capră. /Orig. nec.

turcă f. mască cioplită de lemn, tocmai ca un cap de cerb, cu panglici, mărgele și clopoței, cu care umblau copiii de Crăciun: turca și chiraleisa AL. [Fem. din slav. TURŬ, taur, corespunzând sinonimului bănățean cerbuț].

túrcă f., pl. ĭ (var. din țurcă). Nord. Baba-turca (V. babă). Stahie, nălucă sperietoare.

țurcă (căciulă; bețișor) s. f., g.-d. art. țurcii; pl. țurci

țurcă s. f., g.-d. art. țurcii; pl. țurci

țurcă (bețișor, căciulă) s. f., g.-d. art. țurcii; pl. țurci

țurcă, -ci.

turca (obicei popular) s. f. art., neart. turcă, g.-d. art. turcii

+țurca (joc de copii) s. f. art., neart. țurcă, g.-d. art. țurcii

!turca (dans) s. f. art., neart. turcă, g.-d. art. turcii

turca (joc popular) s. f. art., g.-d. turcii

țurcă (-ci), s. f. – 1. Căciulă de oaie. – 2. Tac, băț lung și subțire, folosit în anumite jocuri asemănătoare celui de biliard. – 3. Măscărici, paiață, mascat ce colindă pe la case în timpul sărbătorilor de Crăciun, în Trans. Origine incertă. Probabil aparține aceleiași familii expresive a lui țîr, care a ajuns să exprime ideea de „vîrf, pisc”, cf. țurțur și țurțan, s. n. (Olt., stîncă ascuțită). În general, dicționarele consideră că cele trei sensuri sînt cuvinte independente; dar este evident sensul comun de „obiect ascuțit” (măscăriciul se termină de regulă cu un cap ascuțit și corespunde la ceea ce se numește în Munt. barză). Există un anumit paralelism între formarea lui țurcă și cea a lui căciulă. Hasdeu, Col. lui Traian, 1874, p. 175, se gîndea la un cuvînt dacic. Cihac, II, 536, pornea de la mag. turcos „cu păr lung”, pentru sensul 1, iar II, 427, de la sb. turica „măscărici”, pol. tur „gogoriță, sperietoare”, pentru sensul 3. După Diculescu, Elementele, 439, ar trebui să se meargă la gr. συριϰός. În fine, Bogrea, Dacor., IV, 854, explică sensul 3 prin rut., rus. curka, care probabil provine din rom. Cf. și țuț, țîță, țiglă. Der. țurcan, adj. (se zice despre o anumită varietate de oi cu părul lung); țurcănesc, adj. (făcut din lîna acestor oi); țușcă, s. f. (varietate de oi asemănătoare cu cele țurcane), probabil în loc de *țurșcă, cf. țușcă „basma cu noduri”; turcă, s. f. (Trans., paiață de Crăciun), var. a lui țurcă, datorată unei contaminări cu turc, datorită aspectului său care vrea să inspire frică.

ȚURCĂ subst. (căciulă, joc). 1. – Ard (I 72); Țurca b. (16 B IV 228); – Dr. (BCI VIII 23). 2. Țurcaș, fam. act. 3. -an: Țurcan b. (Buc; CL); -ul (Sd XVI) sau < adj. țurcan(ă); cu ortg. germ.; Zurkan diacon 1736 (Sucev 141).

țurcă s. f. sg. vulvă.

ȚURCĂ s. țurcană. (Purta pe cap o ~.)

ȚURCĂ s. (Transilv.) climpuș. (Jocul de-a ~.)

ȚURCĂ s. țurcană. (Purta pe cap o ~.)

ȚURCĂ s. (Transilv.) climpuș.(Jocul de-a ~.)

TURCA s. art. v. capra.

turca s. art. v. CAPRA.

țurcă², țurci, s.f. (reg.) 1. căciulă mare și mițoasă făcută din blană de oaie țurcană. 2. lână colorată, toarsă subțire.

turcă, turci, s.f. (reg.) 1. stafie, nălucă. 2. (la sg. art.) masca unui cap de cerb cu care copiii colindă de Crăciun.