ȘUIERĂTOR, -OARE, șuierători, -oare, adj., s. f. 1. Adj. (Adesea adverbial) Cu un sunet strident, ascuțit; șuierat². ◊ Consoană șuierătoare (și substantivat f.) = consoană sibilantă. 2. Adj. (Despre unele animale, păsări) Care scoate un țipăt, un sunet (ascuțit) specific. 3. Adj. (Despre vânt) Care produce un zgomot puternic și vibrant. 4. S. f. (Reg.) Fluier. – Șuiera + suf. -ător.

șuierător, ~oare [At: NEGRUZZI, S. I, 322 / V: (reg) șuruietoare sf / Pl: ~i, ~oare / E: șuiera + -ător] 1-2 a, av Șuierat² (1-2). 3 a (Înv; îs) Consoană ~oare Consoană sibilantă. 4 a (D. unele animale, păsări, insecte) Care scoate un sunet sau un țipăt (ascuțit) specific. 5 a (Mai ales d. vânt) Care produce un zgomot puternic și vibrant Si: vâjâitor. 6 sf (Mol; Dob) Fluier (1) (de metal, os, lemn etc.).

șuruietoare sf vz șuierător

ȘUIERĂTOR, -OARE, șuierători, -oare, adj., s. f. 1. Adj. (Adesea adverbial) Cu un sunet strident, ascuțit; șuierat². ◊ Consoană șuierătoare (și substantivat f.) = consoană sibilantă. 2. Adj. (Despre unele animale, păsări) Care scoate un țipăt, un sunet (ascuțit) specific. 3. Adj. (Despre vânt) Care produce un zgomot puternic și vibrant. 4. S. f. (Reg.) Fluier [Pr.: șu-ie-] – Șuiera + suf. -ător.

ȘUIERĂTOARE, șuierători, s. f. (Rar) Obiect, dispozitiv, fluier care șuieră sau cu care cineva șuieră.

ȘUIERĂTOR, -OARE, șuierători, -oare, adj. Care șuieră sau care seamănă cu un șuier. În tăcere, străbătu deodată oftarea șuierătoare a rănitului. SADOVEANU, O. I 52. Din iarbă scoate capid șarpele șuierător. BELDICEANU, P. 57. Se oprise ascultînd... concertul acestor paseri șuierătoare. NEGRUZZI, S. I 322. Consoană șuierătoare = consoană sibilantă, v. sibilant. ◊ (Adverbial) Micluț se-ntoarse șui șopti șuierător muierii peste umăr. DUMITRIU, N. 162. «Domnișoară Natalie»... șopti Daniil greu, șuierător. SADOVEANU, M. 114.

ȘUIERĂTOARE ~ f. pop. Jucărie rudimentară, folosită de copii pentru a șuiera; fluierătoare. [Sil. șu-ie-ră-toa-] /a șuiera + suf. ~ătoare

ȘUIERĂTOR ~oare (~ori, ~oare) și adverbial Care șuieră; asemănător șuieratului. Un vânt ~. ◊ Consoană ~oare consoană siflanta sau sibilantă. [Sil. șu-ie-] /a șuiera + suf. ~tor

șuĭerătoáre f., pl. orĭ. Est. Fluĭer mic (de metal saŭ de os) întrebuințat la dat semnale în poliție (țignal), în armată, în marină (siflie), la căile ferate ș. a. – În vest fluĭerătoare. V. sirenă.

șuierătoare² (fluierătoare) (reg.) s. f., g.-d. art. șuierătorii; pl. șuierători

șuierătoare¹ (consoană) s. f., g.-d. art. șuierătoarei; pl. șuierătoare

șuierător adj. m., pl. șuierători; f. sg. și pl. șuierătoare

șuierătoare (reg.) s. f., g.-d. art. șuierătorii; pl. șuierători

șuierător adj. m., pl. șuierători; f. sg. și pl. șuierătoare

șuierătoare s. f., g.-d. art. șuierătorii; pl. șuierători

șuierător adj. m., pl. șuierători; f. sg. și pl. șuierătoare

ȘUIERĂTOARE s. 1. fluierătoare. (Scoate sunete dintr-o ~.) 2. (FON.) sibilantă, siflantă.

ȘUIERĂTOR adj. 1. vâjâitor. (Un vânt ~.) 2. v. țiuitor. 3. șuierat. (O respirație ~oare.) 4. (FON.) sibilant, siflant. (Consoană ~oare; sunet ~.)

ȘUIERĂTOARE s. 1. fluierătoare. (Scoate sunete dintr-o ~.) 2. (FON.) sibilantă, siflantă.

ȘUIERĂTOR adj. 1. vîjîitor. (Un vînt ~.) 2. piuitor, țiuitor, vîjîitor. (Zgomot ~.) 3. șuierat. (O respirație ~.) 4. (FON.) sibilant, siflant. (Consoană ~; sunet ~.)