înlănțuire sf [At: MACEDONSKI, O. IV, 77 / Pl: ~ri / E: înlănțui] 1 Legare în lanțuri. 2 Cuprindere a cuiva în brațe. 3 (Fig) Seducere. 4 Strângere de jur-împrejur a unui obiect. 5 Așezare în rând a obiectelor legându-se unul de altul ca verigile unui lanț Si: înlănțuit¹ (5). 6 Înșiruire neîntreruptă a unor elemente. 7-8 (Deducere sau) succedare logică.

ÎNLĂNȚUIRE, înlănțuiri, s. f. Acțiunea de a (se) înlănțui și rezultatul ei; înșiruire, succesiune de lucruri legate între ele. O înlănțuire necăutată și neprevăzută de împrejurări. PAS, Z. I 88. Poezia este înlănțuirea ideilor într-un mod mai înfrumusețat decît modul întrebuințat spre acest scop în proză. MACEDONSKI, O. IV 77.

înlănțuire f. 1. acțiunea de a înlănțui; 2. fig. șir de lucruri având raporturi între ele.

înlănțuíre f. Acțiunea de a înlănțui. Fig. Legătură, șir de lucrurĭ care aŭ între ele oare-care relațiunĭ: înlănțuirea ideilor.

ÎNLĂNȚUI, înlănțui, vb. IV. Tranz. 1. A pune, a lega în lanțuri; a încătușa. 2. A cuprinde pe cineva (cu brațele). 3. Fig. A captiva, a subjuga, a încânta, a fermeca. 4. A așeza în rând, a lega unul de altul, a coordona, a împreuna (în mod logic). ♦ Refl. A urma unul după altul (în șir neîntrerupt). [Prez. ind. și: înlănțuiesc] – În + lanț + suf. -ui (după fr. enchaîner).

înlănțui [At: NEGRUZZI, S. III, 146 / Pzi: înlănțui, ~esc / E: în- + lanț + -ui] 1 vt A lega în lanțuri. 2 vt A cuprinde pe cineva cu brațele. 3 vt (Fig) A seduce. 4 vt A strânge bine, de jur-împrejur, un obiect. 5 vtr A (se) așeza în rând, legându-se unul de altul ca verigile unui lanț. 6 vz A urma unul după altul în șir neîntrerupt. 7 vtr (A deduce sau) a se succeda în mod logic.

ÎNLĂNȚUI, înlănțui, vb. IV. Tranz. 1. A pune, a lega în lanțuri; a încătușa. 2. A cuprinde pe cineva (cu brațele). V. îmbrățișa. 3. Fig. A captiva, a subjuga, a încânta, a fermeca. 4. A așeza în rând, a lega unul de altul, a coordona, a împreuna (în mod logic). ♦ Refl. A urma unul după altul (în șir neîntrerupt). [Prez. ind. și: înlănțuiesc] – În + lanț + suf. -ui (după fr. enchaîner).

ÎNLĂNȚUI, înlănțui, și înlănțuiesc, vb. IV. Tranz. 1. (Învechit) A pune în lanțuri; (azi, mai ales fig.) a nu da voie să se manifeste, a încătușa. Și cu ce drit vrei să-mi privighezi purtările... și să-mi inlănțuiești voile? NEGRUZZI, S. III 146. 2. A cuprinde de jur împrejur. Las’ să-ți înlănțui gîtul cu părul meu bălai. EMINESCU, O. I 95. 3. A așeza în rînd, a lega unul de altul, a coordona, a împreuna (în mod logic). A înlănțui ideile. ♦ Refl. A urma într-o succesiune neîntreruptă. Evenimentele se înlănțuie în mod veridic. 4. Fig. A captiva, a subjuga, a fermeca. A înlănțui inimile. – Variantă: lănțui (BĂLCESCU, O. II 11) vb. IV.

LĂNȚUI vb. IV v. înlănțui.

LĂNȚUI vb. IV. v. înlănțui.

A SE ÎNLĂNȚUI mă ~iesc intranz. A se ține lanț; a urma într-o succesiune continuă. /în + lanț + suf. ~ui

A ÎNLĂNȚUI ~iesc tranz. 1) (persoane) A pune în lanțuri; a fereca; a lega. 2) fig. A ține ca în lanțuri; a împiedica să se manifeste. 3) A cuprinde de jur împrejur. 4) fig. A pune stăpânire pe deplin; a subjuga; a robi; a cuceri; a captiva. 5) A face să se înlănțuiască. /în + lanț

înlănțuì v. 1. a lega cu un lanț; 2. (poetic) a coprinde: înlănțuindu-mi gâtul cu brațe de zăpadă EM.; 3. a subjuga, a captiva: a înlănțui inimile; 4. fig. a împreuna logiceșțe, a coordina: a-și înlănțui ideile.

înlănțuĭésc v. tr. (d. lanț). Leg cu lanțu, încătușez. Fig. Cuprind, apuc: a înlănțui gîtu cuĭva cu brațele. Subjug, captivez: a înlănțui inimile. Coordonez, așez în regulă: a înlănțui bine ideile. V. refl. Mă leg: ideile se înlănțuĭesc bine.

înlănțuire s. f., g.-d. art. înlănțuirii; pl. înlănțuiri

înlănțuire s. f., g.-d. art. înlănțuirii; pl. înlănțuiri

înlănțuire s. f., pl. înlănțuiri

înlănțui (a ~) vb., ind. prez. 1 și 2 sg. înlănțui, 3 înlănțuie, imperf. 1 înlănțuiam; conj. prez. 1 și 2 sg. să înlănțui, 3 să înlănțuie

înlănțui (a ~) vb., ind. prez. 1 și 2 sg. înlănțui, 3 înlănțuie, imperf. 3 sg. înlănțuia; conj. prez. 1 și 2 sg. să înlănțui, 3 să înlănțuie

înlănțui vb., ind. și conj. prez. 1 și 2 sg. înlănțui, 3 sg. și pl. înlănțuie, imperf. 3 sg. înlănțuia, perf. s. 1 sg. înlănțuii

înlănțui (ind. prez. 1 sg. înlănțui, 3 sg. și pl. înlănțuie)

înlănțuesc, -uiască 3 conj., -uiam 1 imp.

ÎNLĂNȚUIRE s. 1. v. încătușare. 2. v. îmbrățișare. 3. v. relație. 4. legătură, (rar) suită. (O ~ logică răsturnată.)

ÎNLĂNȚUIRE s. 1. ferecare, încătușare. (~ unui deținut.) 2. îmbrățișare, îmbrățișat, strîngere, (astăzi rar) strîns, strînsoare, strînsură. (~ celor doi îndrăgostiți.) 3. conexiune, corelație, legătură, raport, relație, (livr.) consecuție, (rar) conexitate. (Stabilește o ~ între fenomene.) 4. legătură, (rar) suită. (O ~ logică răsturnată.)

Înlănțuire ≠ dezlănțuire

ÎNLĂNȚUI vb. v. captiva.

ÎNLĂNȚUI vb. 1. v. încătușa. 2. v. îmbrățișa. 3. v. asocia.

ÎNLĂNȚUI vb. 1. a fereca, a încătușa, a lega. (A ~ un rob.) 2. a (se) cuprinde, a (se) îmbrățișa, a (se) prinde. (Se ~ de mijloc.) 3. a (se) asocia, a (se) lega. (Idei care se ~ între ele.)

înlănțui vb. v. CAPTIVA.

A înlănțui ≠ a dezlănțui

înlănțuire 1. Mod de juxtapunere* a două acorduri*, în funcție de structura fiecăruia (componența intervalică*), starea* acordurilor, sunetelor comune, necesitatea rezolvării disonanțelor* și a evitării cvintelor* și octavelor* paralele. V. armonie; mișcare (1). 2. Într-o compoziție ciclică (2), executarea fără pauză a mișcărilor, ceea ce se indică de obicei prin attacca*.