5 definiții pentru împutăciune


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

împutăciune sf [At: PALIA (1582) / Pl: ~ni / E: împuta + ciune cf lat imputatio] (Înv) 1 Mustrare. 2 Ceartă.

ÎMPUTĂCIÚNE, împutăciuni, s. f. (Învechit) Imputare, mustrare, ocară, dojană. Fum de rușine și de împutăciune vecinilor noștri. ODOBESCU, S. I 431. ◊ Neînțelegere, diferend. Mihai-vodă, avînd oarecare împutăciune cu capii trupelor ajutoare... îi trimise înapoi prințului Transilvaniei. BĂLCESCU, O. II 45.

împutăcĭúne f. (d. împut 1 saŭ lat. imputátio, -ónis). Vechĭ. Mustrare, reproș. Ceartă, neînțelegere (Ĭorga, Ist. Arm Rom. 1, 370).


Dicționare relaționale

Nu reprezintă definiții, ci se indică relații între cuvinte.

ÎMPUTĂCIÚNE s. v. admonestare, ceartă, certare, dojană, dojenire, imputare, morală, mustrare, observație, reproș.

împutăciune s. v. ADMONESTARE. CEARTĂ. CERTARE. DOJANĂ. DOJENIRE. IMPUTARE. MORALĂ. MUSTRARE. OBSERVAȚIE. REPROȘ.

Intrare: împutăciune
împutăciune substantiv feminin
substantiv feminin (F107)
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • împutăciune
  • ‑mputăciune
  • împutăciunea
  • ‑mputăciunea
plural
  • împutăciuni
  • ‑mputăciuni
  • împutăciunile
  • ‑mputăciunile
genitiv-dativ singular
  • împutăciuni
  • ‑mputăciuni
  • împutăciunii
  • ‑mputăciunii
plural
  • împutăciuni
  • ‑mputăciuni
  • împutăciunilor
  • ‑mputăciunilor
vocativ singular
plural
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)

împutăciune

etimologie: