ÎNCOVOIA, încovoi, vb. I. Refl. (Despre ființe sau părți ale corpului) A se curba în formă de arc; a se arcui. Se încovoaie sub o izbucnire de plîns. SAHIA, N. 37. Dar brațele-i goale, unul se încovoaie în sus, ca să scoată o săgeată din cucura de pe umeri; celălalt se reazimă pe creștetul cornut al ciutei. ODOBESCU, S. III 55. Dinaintea gurei de la sobă se încovoia o mîță albă, care torcea de mulțămire. ALECSANDRI, O. P. 95. ◊ Tranz. Părintele Ionaftan își încovoie trupul slab și începu urcușul prin umezeala desișurilor. SADOVEANU, O. VII 209. (Fig.) Treceai prin văile afunde, Încovoindu-ți îndărătnic Mărețul tău grumaz de unde. GOGA, P. 18. Spre-nchinăciune el genunchii-și încovoaie. EMINESCU, O. I 51. ◊ Refl. (Despre obiecte) Își alese o sabie cam ruginită, dar cu fierul ce se încovoia de se făcea covrig. ISPIRESCU, L. 21. ♦ Fig. (Despre persoane) A se umili. Eminescu... nu s-a încovoiat niciodată; era un om dintr-o bucată. CARAGIALE, N. S. 15. Să văd eu cum se-ncovoaie cu sfială un Răzvan Pe lîngă cei mai din coadă boierași de la divan? HASDEU, R. V. 125.