ȚARINĂ¹, țarini și (rar) țarine, s. f. 1. Cîmp cultivat, ogor, arătură, glie. Pășește-n țarină semănătorul Și-n brazda neagră, umedă de rouă, Aruncă-ntr-un noroc viața nouă. VLAHUȚĂ, O. A. 28. Viile și țarinile badei Ion rodesc mai bine decît ale altor oameni. RETEGANUL, P. IV 62. Mă trimite mama cu demîncare în țarină, la niște lingurari. CREANGĂ, A. 52. ◊ Fig. Vreau țarina prezentului s-o samăn, Cum tatăl meu, țăranul, holda. BENIUC, V. 87. 2. (Popular) Teritoriul unei comune (cu pămînt arabil, pășuni, păduri etc.); hotar. ◊ Poarta țarinii = poartă făcută la începutul fiecărui drum prin care se intră într-un sat. Amintindu-și de ziua aceea, Costan strînse pumnii și se opri în poarta țarinei. CAMILAR, N. I 23. Frunză verde măr pătat, Om străin de intră-n sat, Poarta țarinei îi zice: «N-ai ce căuta pe-aice». BELDICEANU, P. 97. Cum ajunse la poarta țarinei, și începu a cunoaște casele neamurilor. ȘEZ. VII 5. Gardul țarinii = gard care împrejmuiește un sat. Gardul țarinii... care împrejmuie satul, despărțindu-l de ogoare, are dincolo sau dincoace șanț sau hindichi. PAMFILE, I. C. 430. Iată luncile nainte; gardul țarinei mai sus! COȘBUC, P. I 261. – Variante: (regional) țarnă (GOROVEI, C. 111), (învechit) țearină (ODOBESCU, S. III 14, NEGRUZZI, S. I 8) s. f.