ȚĂRM, țărmuri, s. n. 1. Fîșie îngustă de pămînt de-a lungul unei ape mari, mai ales de-a lungul unei mări (v. mal); p. ext. regiune de lîngă o apă (mai ales de lîngă o mare). Lîngă țărmul tristei mări M-am oprit pe-o stîncă. TOPÎRCEANU, B. 84. Dunărea, lărgită, taie o curbă în țărmul romînesc. VLAHUȚĂ, R. P. 7. La un semn, un țărm de altul, legînd vas de vas, se leagă. EMINESCU, O. I 144. ◊ Fig. Către nici un țărm al vieții n-am s-ajung să odihnesc. MACEDONSKI, O. I 95. 2. Fig. Ținut, tărîm. Lună, tu, stăpîn-a mării... Cîte țărmuri înflorite, ce palate și cetăți Străbătute de-al tău farmec ție singură-ți arăți! EMINESCU, O. I 130. Eu sînt în voia soartei un vecinic călător... Purtat printre popoare din țărmuri depărtate. ALECSANDRI, T. II 80. – Pl. și: (m.) țărmi (NECULUȚĂ, Ț. D. 31, MACEDONSKI, O. III 3). – Variante: țărmur (GORJAN, H. I 41), țărmure (SLAVICI, O. I 222, RUSSO, O. 105) s. m.