ȘMECHER, -Ă, șmecheri, -e, adj. Care știe să iasă din încurcături, pe care nu-l poți păcăli; isteț, dezghețat; (depreciativ) care se pricepe la trucuri, la viclenii, care știe să se aranjeze, să se învîrtească (v. șiret, șarlatan). Așa nătîng și amorezat cum ești, tot te crezi puțin mai șmecher și-ți închipui că tu profiți de pe urma lor. DEMETRIUS, C. 44. Flăcăii noștri erau îndrăzneți și șmecheri, comedie mare. De multe ori dădeau în avantposturile turcești, se luau la harță, scăpau ca prin urechile acului și se întorceau aducînd arme și prinși. SADOVEANU, O. VI 86. ◊ (Substantivat) Nu era nimic adevărat din ceea. ce vestise cu glas plin de însuflețire acel șmecher Leușcan. SADOVEANU, L. 81. Șmecher de port din Brăila. BART, E. 245.