COORDONARE s. f. (< coordona < fr. coordonner, cf. it. coordinare): raport sau relație ce se stabilește între două sau mai multe părți de propoziție, propoziții sau fraze (de același fel sau eterogene) aflate pe același plan gramatical, adică independente una de cealaltă. Termen folosit în sintagmele raport de coordonare și relație de coordonare (v. raport și relație). ◊ ~ prin juxtapunere (prin parataxă, asindetică, paratactică): c. bazată pe simpla alăturare a unităților sintactice, marcată prin virgulă, prin punct și virgulă sau, în cazul frazelor, prin punct. C. prin juxtapunere se realizează între două sau mai multe subiecte: „Toporul, barda, ciocanul, cleștele, vătraiul... pututu-s-au face până n-au trecut prin nicovală și baros?” (Ion Creangă); între două sau mai multe nume predicative: „Noaptea-i albă, luminoasă” (V. Alecsandri); între două sau mai multe atribute: „O iarbă subțire, culcată de vânturi, s-așterne ca un covor” (A. Vlahuță); între două sau mai multe complemente: „Și din ierburi, dintre codri, tremurând s-arată luna” (M. Eminescu); între două sau mai multe elemente predicative suplimentare: „...îi țârâie și gândurile în creieri, subțiri, nesigure, pipăitoare” (L. Rebreanu); între două sau mai multe propoziții (principale sau subordonate): „Apele se bat, rostogolesc bolovanii, umplu vâltorite...” (B. Șt. Delavrancea). „...ei vroiau în felul acesta să scape de ea, s-o alunge de acolo” (M. Preda). ◊ ~ prin joncțiune (joncțională): c. realizată cu ajutorul conjuncțiilor coordonatoare copulative, adversative, opozitive, disjunctive și conclusive (de aici și denumirea tipurilor de c., după felul conjuncțiilor coordonatoare: copulativă, adversativă, opozitivă, disjunctivă și conclusivă). Și c. prin joncțiune se realizează între două sau mai multe subiecte: „Arcul și săgețile, ghioaga și praștia stau aruncate la pământ” (A. Odobescu); între două sau mai multe nume predicative: „Eu îs fierar și potcovar” (M. Sadoveanu); între două sau mai multe atribute: „Clopotul bisericii bătea... cu glas jalnic și treptat” (A. Odobescu); între două sau mai multe complemente: „Codrul clocoti de zgomot și de arme și de bucium” (M. Eminescu); între două sau mai multe elemente predicative suplimentare: „S-a întors a doua zi bolnavă și plângând” (Cezar Petrescu); între două sau mai multe propoziții (principale sau subordonate): „Dumbrăvi și sihăstrii au cercetat..., dar zadarnic toate au fost” (D. Anghel); „...și / taie¹ / de unde vrea² / și / cât îi place.” (Ion Creangă); între două contexte (i se mai spune și c. contextuală): „Susurul acestor izvoare o făcea să se uite galeș la ele și-i plăcea să le vază curgerea lor cea șerpuită ce aluneca pe pământ, înconjurate de mulțime de floricele și verdeață de primăvară. Dar la toate astea calul o îmbărbăta și-i da ghes să meargă înainte” (P. Ispirescu). v. și conjuncție.