abeá (ea dift. Mold.), abĭá (Munt.) abía (Olt.), abí (Serbia) și abĭé (vechĭ) adv. (vsl. bg. abiĭe, îndată). Îndată ce, cum: abea s’a culcat, și a adormit. De puțin timp: abea plecase cînd am sosit. Cu greŭ, anevoie, dificil: abea staŭ de osteneală, (iron.) aceasta casă, de bună ce e, abea stă să nu se dărîme!

ABIA adv. 1. Cu greu; anevoie. 2. Foarte puțin, aproape de loc. Abia adia vîntul (SADOVEANU). 3. De foarte puțină vreme; tocmai. ♦ De îndată ce; numai ce. Abia zice și deodată Valea, muntele vuiesc (ALECSANDRI). ♦ Numai. Glasurile... îl izbeau... abia acum (DUMITRIU). 4. Cel puțin; măcar, barem. Hai și tu... de-abia te-i mai încălzi mergînd (CREANGĂ). – Lat. ad-vix.

aciĭaș, -ieș și -iiș adv. (d. aci). Ur. Îndată.

ACUM adv. 1. imediat, îndată, numaidecât, (pop.) acuși, (înv. și reg.) așași, (înv.) așa. (Vin ~!) 2. actualmente. (~ e plecat la mare.) 3. v. adineauri. 4. deocamdată, momentan, (prin Mold.) deodată. (~ nu am timp.)

acúm (vest) și acúma (est) adv. (lat. eccú-modo, ca cum d. quo-modo. Eccu saŭ eccum e îld. ecce eum, ĭacătă-l). În acest timp, în acest moment: acuma e fericit, dar altă dată a suferit multe. Îndată, imediat: acuma plec, plec acuma. Loc. adj. De acuma, actual: cel de acuma. De acum, de acum înainte saŭ de acum în colo, de azĭ înainte, pe timpu rămas, începînd din acest moment: de acuma m’am liniștit. – Fam. și acú: acú-ĭ acú, acu e momentu hotărîtor saŭ critic; acuș și acușa, în nord amú și amuș, ĭar în vechime acmú și ĭacmú. În sud acușica (după vsl. -ka, ca’n bg. túka, aci; rus. zdĭeka, aci; ș. a.

ACUM adv. 1. În prezent, în momentul de față; actualmente. ◊ Expr. Acu-i acu = a sosit clipa hotărâtoare. ♦ În împrejurările actuale. 2. Îndată, imediat, numaidecât, acuși, acușica, amuși. 3. Înainte cu... Acum doi ani. [Var.: acu, acuma adv.] – Lat. eccum modo.

ACUM adv. 1. În prezent, în momentul de față. Pornește chiar acum (CREANGĂ). ◊ Expr. Acu-i acu = a sosit momentul hotărîtor. ♦ În împrejurările actuale. 2. Îndată, imediat. 3. Înainte cu... Acum doi ani. [Var.: acu, acuma adv.] – Lat. eccum-modo.

acuș (acușica) adv. exprimă un viitor imediat: îndată, pe loc. [Acu, cu particula și].

ACUȘI adv. (Pop.) Îndată, imediat. Iaca acuși se face ziuă (SADOVEANU). ◊ Expr. Acuși... acuși... = cînd... cînd... ♦ (Rar) Înainte cu... [Var.: acușa adv.] – Din acu + și.

ACUȘI adv. pop. Imediat; îndată; chiar acum. ~ isprăvesc scrisoarea. [Var. acușa] /acu + ~și

ACUȘI adv. (Pop.) Îndată, imediat. ◊ Expr. Acuși... acuși... = când... când... ♦ (Rar) Înainte cu... [Var.: acușa adv.] – Acu + și.

ACUȘI adv. v. acum, imediat, îndată, numaidecât.

AMÂNARE, amânări, s. f. Acțiunea de a amâna și rezultatul ei. ◊ Loc. adv. Fără amânare = îndată. (Înv.) Cu amânare = în tihnă. – V. amâna.

AMÎNARE, amînări, s. f. Acțiunea de a amîna. ◊ Loc. adv. Fără amînare = îndată. (Înv.) Cu amînare = în tihnă.

Amphiaraus, vestit prezicător și erou grec care a domnit în Argos. Era fiul lui Oecleus și al Hypermnestrei. A participat la vînătoarea mistrețului din Calydon și la expediția argonauților. S-a căsătorit cu Eriphyle, sora lui Adrastus (v. și Adrastus), cu care a avut patru copii: pe Alcmaeon, Amphilochus, Eurydice și Demonassa. Îndemnat de Eriphyle, căreia Polynices îi cîștigase complicitatea dăruindu-i colierul Harmoniei, Amphiaraus îl însoțește pe cumnatul său Adrastus în expediția organizată de acesta împotriva cetății Thebae, deși cunoștea dinainte sfîrșitul ei tragic și faptul că-i va aduce moartea. La plecare, îi cere însă fiului său Alcmaeon să-l răzbune, ucigînd-o pe Eriphyle de îndată ce-i va sosi vestea morții lui (v. și Alcmaeon). În luptele de la porțile cetății Thebae Amphiaraus săvîrșește minuni de curaj, dar nu poate schimba voia soartei. Urmărit de Periclymenus, el încearcă să scape fugind. Cînd e gata să fie însă ajuns din urmă, dispare din ochii dușmanului său, fiind înghițit, împreună cu car, cai și vizitiu, de pămîntul care se deschisese înaintea lui. După moarte, Amphiaraus a fost onorat ca un erou. Se spunea că Zeus i-ar fi dăruit nemurirea. I s-a ridicat un templu și i s-a instituit un oracol în Attica, la Oropos.

ampror, (proor), s.n. – 1. Înțărcatul mieilor, care avea loc primăvara, de îndată ce se încălzea vremea (Dăncuș 1986: 51). 2. Ajunul de Sf. Gheorghe (22 aprilie): „La Sf. Gheorghe... dacă-i iarbă să duc oile, ies la pășune; de nu-i omăt, la hotar. Le afumam cu tămâie. Atunci le dădeam de-ampror. Să duc oile la pășune, da’ mieii s-aleg di cătă ele și on copil mere cu mieii, on cioban cu oile. Vin și le mulg. Pă când le gată de muls, s-adună cu mieii. Aiasta-i de-amproru” (Memoria 2007: 2145; Săliștea de Sus). – Cf. proor (< ngr. próoros) (NDU).

amúrg și (rar) murg n., pl. urĭ (sl. *morkŭ, vsl. mrakŭ, întuneric; bg. súmrak, amurg, rus. mórok și moróka, negură deasă, dial. súmorok, amurg. V. promoroacă). Timpu de la apusu soareluĭ. La amurg, în amurg, spre seară, pe înserate. Din capu murguluĭ (N. Pl. Ceaur, 19), cum (îndată ce) începe amurgu.

AMUȘI¹ adv. (Reg.) Numaidecît, îndată, imediat. – Din amu + și.

AMUȘI adv. fam. Fără întârziere; imediat; degrabă; îndată. /amu pop. + și

*anticipațiúne f. (lat. anticipátio, -ónis). Acțiunea de a anticipa. Muz. Producerea prematură a unuĭ sunet care ține de acordu următor. Ret. Figura pin care apucĭ în ainte o obĭecțiune a adversaruluĭ ca s’o distrugĭ îndată (se numește și anteocupațiune și prolepsă). Pin anticipațiune, anticipînd. – Și -áție și -áre.

*apoplexíe f. (vgr. apoplexía. V. emiplexie. Med. Dambla, cataroĭ, o boală care suspendă îndată simțu și mișcarea (din pricina grămădiriĭ de sînge la creĭer) și nu lasă de cît respirațiunea și circulațiunea (paralizie) saŭ chear ucide pe loc. Congestiune la plămînĭ saŭ la alt organ.

AȘA adv. v. acum, imediat, îndată, numaidecât.

AȘAȘI adv. (Înv. și reg.) 1. (Modal) Chiar, tocmai; chiar așa. ♦ Așa încît. 2. (Temporal) Îndată, numaidecît, imediat. – Din așa + și.

AȘAȘI adv. v. acum, chiar, exact, imediat, îndată, întocmai, numaidecât, tocmai.

AȘAȘI adv. (Înv. și reg.) 1. (Modal) Chiar, întocmai; chiar așa. ♦ Așa încât. 2. (Temporal) Îndată, numaidecât, imediat. – Așa + și.

așíșĭ adv. (d. ași, așa). Vechĭ. Îndată.

atúnceșĭ, -ișĭ și -eașĭ adv. Vechĭ. Chear atuncĭ pe loc, îndată.

Avestița f. strigoaie, numită și Aripa Satanei, care sugrumă pe prunci în pântecele mamelor sau îndată după naștere. [Slav. VIEȘTIȚA, vrăjitoare].

bonjur n. 1. bună ziua (formulă de salutare): și îndată viind, unul îl cinstește cu bonjur PANN; 2. bonjurist: bonjurii cu lungi plete AL.; 3. haină croită după ultima modă: să pui un bonjur făcut după jurnal NEGR.; 4. numele muntenesc al ciupagului țărancei [= fr. bonjour].

2) buc n., fără pl. (var. din buf) Nord. Într’un buc, îndată, imediat.

cadiaschér m. (turc. kady-asker și kazy-asker, adică „cadiŭ militar”). Vechĭ. Judecător militar la Turcĭ (Era în rang îndată după marele vizir, unu în Eŭropa, și altu în Asia). – Și cazascher.

Cadmus, erou din ciclul teban, fiul Telephassei și al lui Agenor, regele Phoeniciei. Trimis de tatăl său împreună cu ceilalți frați să-și caute sora, pe Europa, răpită de către Zeus, Cadmus ajunge după multe peregrinări zadarnice la Delphi, unde consultă oracolul. Apollo îi poruncește să n-o mai urmărească pe Europa, ci să întemeieze o cetate. În acest scop el va trebui să fugărească o vacă și, pe locul unde animalul va cădea mort de oboseală, să ridice zidurile noului oraș. Supunîndu-se oracolului, Cadmus ajunge în Boeotia. Acolo e nevoit să se lupte cu un balaur, spaima ținutului, pe care-l omoară. La îndemnul zeiței Athena, Cadmus seamănă un ogor cu dinții fiarei. Din această sămînță răsare un neam de oameni războinici, care se iau de îndată la luptă și se ucid între ei. Doar cinci supraviețuiesc. Aceștia îl ajută pe Cadmus să întemeieze noua cetate – Thebae. Zeița Athena îi încredințează conducerea cetății Thebae, iar Zeus i-o dă de soție pe Harmonia, fiica lui Ares și a Aphroditei. La ospățul dat cu ocazia căsătoriei lor iau parte toți zeii olimpieni. Printre darurile primite cu acest prilej de către Harmonia se numără și faimosul colier care avea să joace un rol important în expediția celor șapte contra Tebei (v. și Amphiaraus). Cu Harmonia Cadmus a avut mai mulți copii: pe Agave, Autonoë, Illyrius, Ino, Polydorus și Semele. Spre sfîrșitul vieții, Cadmus și Harmonia s-au retras în Illyria și, în cele din urmă, au fost metamorfozați în șerpi. Despre Cadmus se spunea că ar fi fost cel care le-a dăruit grecilor scrierea.

cáre pron. rel. și interog., pl. tot așa; cu alte cuvinte, e invariabil la nominativ. În vechime varia: care, f. carea, pl. cariĭ, f. carile (lat. qualis, ce fel; it. quale, pv. pg. qual, fr. quel, sp. cual). Cine, ce: Munte care aruncă foc. Care e muntele cela? Munțĭ care (fals carĭ) aruncă foc. Bărbatu a căruĭ femeĭe, femeĭa al căreĭ bărbat, bărbatu aĭ căruĭ copiĭ, femeĭa aĭ căreĭ copiĭ, oameniĭ al căror gînd, oameniĭ a căror țară, părințiĭ aĭ căror fiĭ, mamele ale căror fiĭce. – Care de care, fie-care maĭ mult de cît cel-lalt, unu maĭ mult de cît altu. – Care... care, uniĭ... alțiĭ: s’a (orĭ s’aŭ) dus care pe jos, care cu căruța. – Care pe care? Cine va învinge? – Fie-care: care, cum vedea, se mira (fie-care, îndată ce vedea, se mira; îndată ce vedea, fie-care se mira. Care cum formează o locuțiune și se poate scrie și fără virgulă: care cum vedea, se mira). – În est se zice și care e acolo? îld. cine e acolo?

Cassandra, fiica lui Priamus și a Hecubei și soră geamănă cu Helenus. Apollo, care o îndrăgise, i-a făgăduit să-i împlinească orice dorință dacă va consimți să se unească cu el. Cassandra i-a cerut s-o înzestreze cu darul profeției dar, de îndată ce zeul i-a împlinit vrerea, ea i-a refuzat dragostea. Mînios, Apollo i-a lăsat atunci darul făcut, luîndu-i însă înapoi puterea de a-și convinge semenii. Într-adevăr, toate profețiile ei în legătură cu destinele Troiei, cu răpirea Helenei sau cu Calul Troian n-au fost luate în seamă de troieni, deși pînă la urmă s-au adeverit. În noaptea incendierii cetății, Cassandra s-a refugiat în templul Athenei. A fost smulsă însă chiar de la picioarele statuii zeiței de către Aiax, fiul lui Oileus, ca s-o necinstească. Mai tîrziu, revenind ca pradă de război lui Agamemnon, Cassandra i-a dăruit doi fii: pe Teledamus și pe Pelops. Prezicîndu-i lui Agamemnon nenorocirile care-l așteptau cînd avea să se întoarcă acasă, Cassandra își vede, o dată mai mult, prorocirile nesocotite. Agamemnon ține cu orice preț să se înapoieze la Mycenae și o ia și pe Cassandra cu el. Acolo însă sînt uciși amîndoi de mîna Clytaemnestrei (v. și Agamemnon).

câci, adv. – Îndată ce: „Câci l-o prins, în lanț l-o pus” (Țiplea 1906: 420); „Este-o ușă de rogoz, câci pui mâna, pică jos” (Bârlea 1924 I: 86). „Forma literară în limba din Maramureș e necunoscută” (Țiplea 1906). – Probabil din cât (< lat. quantus + lat. quotus și cata), contaminat cu căci.

CÂT, -Ă, conj., prep., adv., (IV) câți, -te, pron. (V) câturi, s. n. I. Conj. 1. (Introduce propoziții temporale) În timpul în care..., atâta timp, până când... Se poartă frumos cu mine cât știe că-i sunt de folos. ◊ Expr. (Reg.) Cât ce... = îndată ce... Cât ai bate din (sau în) palme sau cât te-ai șterge (sau freca) la ochi, cât ai scăpăra din(tr-un) amnar = foarte repede, într-o clipă, imediat. Numai cât = doar. 2. (Introduce propoziții modale sau atributive) În măsura, în gradul în care... Venea cât putea mai repede. ◊ Expr. (Adesea în corelație cu „atât”) Cu cât = pe măsură ce... Pe (sau după) cât = după cum..., precum, în măsura în care... Cât se poate (de...) sau (eliptic) cât de... sau cât mai... = foarte. A striga (sau a țipa etc.) cât îl ia (sau ține) gura = a striga, cât poate de tare. 3. (Înv. și pop.; introduce propoziții consecutive) Încât, de, că. Gemea cât îți era mai mare mila. 4. (Introduce propoziții concesive) Deși, cu toate că, oricât. Cât era de reținut, tot mai izbucnea uneori. 5. (Introduce propoziții completive directe) Am plătit cât nu face. 6. (Introduce propoziții adversative) Ci, mai ales. Nu era atât de strâmt, cât incomod. 7. (În corelație cu sine însuși; introduce propoziții copulative eliptice) Când... când..., și... și... II. Prep. (Folosit în comparații) Ca, precum, asemenea cu... Copacul era înalt cât casa. ◊ Expr. Cât despre... (sau pentru...) = în ce privește..., cu privire la..., relativ la... III. Adv. 1. (În propoziții independente exclamative sau interogative) În ce măsură, în ce grad; în ce durată (mare) de timp. Cât de bine a cântat! Cât l-am așteptat! 2. (Corelativ, în expr.) Atât..., cât... = în același grad, număr, în aceeași măsură etc. ca și... Atât..., cât și... = și..., și; nu numai..., ci (și)... Cu cât..., cu atât... = pe măsură ce..., tot mai mult... 3. (În expr.) Cât colo = departe. Cât de colo = de departe, de la mare distanță; imediat, de la prima vedere; în mod clar. (Pop.) Cât colea = aproape. Cât de cât = măcar, puțin de tot; (în construcții negative) deloc. Cât (e) lumea (și pământul) = totdeauna; (în construcții negative) niciodată. IV. Pron. 1. Pron. interog. (Cu) ce preț? În ce număr? în ce cantitate? ce durată de timp? cât costă? ◊ Expr. Cât e ceasul? = ce oră este (acum)? În câte (ale lunii) e (azi)? = la ce dată calendaristică ne aflăm (azi)? Pe cât te prinzi? = pe ce pui pariu? 2. Pron. nehot. (Adesea cu valoare de adj. nehot.) Tot ce, toate care; (la pl.) cei care. Cât a fost s-a terminat. Câți au venit. Câtă vreme a trecut! ◊ Expr. Câtă frunză, câtă iarbă sau câtă frunză și iarbă, se spune despre o cantitate foarte mare, despre o mulțime nenumărată. Câte-n lună și-n soare sau câte-n lună și-n stele, câte și mai câte = de toate, de tot soiul, tot felul de lucruri, tot ce se poate închipui. Câtă mai = mare, coșcogea. V. S. n. (Mat.) Număr rezultat dintr-o împărțire, rezultatul unei împărțiri; raport care există între două numere sau două mărimi. – Lat. quantus (contaminat cu lat. quotus și cata).

cât a. și adv. 1. ce cantitate, ce număr (corelativ atât): câți oameni, câte zile? câte și mai câte, toț felul de lucruri; 2. ce preț: cât costă? 3. exprimă un grad de intensitate: cât e de bun! 4. durata cantitativă: cât ești tânăr; cât pe ce, aproape; numai decât, îndată; nici cât, de loc; 5. o gradațiune corelativă: vine cât de des. [Lat. QUANTUS]. V. câte, câtuși, câtva. ║ n. Aritm. rezultatul unei împărțiri.

1) ce pron. indecl. (lat. quĭd). Rel. Care: Omu ce vine, omu ce vezĭ venind, baniĭ ce doreștĭ, scrisoarea ce scriĭ (în limba vorbită se zice numaĭ care, pe care: scrisoarea pe care o scriĭ). Ceĭa ce: fă ce vreĭ. Prov. Ce țĭ-e scris, în frunte țĭ-e pus, destinu e inevitabil. – Interog.: Ce? Ce vreĭ? Ce e de făcut? Ce-țĭ e? (ce aĭ? ce te-a apucat?) Ce mĭ-e una, ce mĭ-e alta? (ce diferență e între una și alta?). Adj. și adv. Cît de mult, cît de mare (intensitate, extensiune și cantitate): Ce bun e! Ce om! Ce minune! Ce-aș maĭ rîde! Ce-aș rîde! Ce mult grîŭ! Ce vînt! (ce e maĭ uzitat de cît cît de). Ce de saŭ ce maĭ de, cît de mult: Ce de lume! Ce maĭ de oamenĭ! Ce maĭ, ce (ca admirațiune ironică): Ce maĭ om! Ce maĭ fleac! Cum (exclamativ): Așa de prost ce arde lampa asta! Așa de prost ce arde n’am maĭ văzut! Subst. Ceva (numaĭ unit cu un): averea e un ce relativ (maĭ ob. și maĭ elegant: ceva relativ). De ce saŭ numaĭ ce și pentru ce, din care cauză: De ce n’aĭ venit? Ce tot rîzĭ? La ce, de ce, cu ce scop, spre ce folos: La ce te ducĭ? La ce bun (după fr. à quoi bon) a adora baniĭ? În ce, întru cît: în ce-s eŭ vinovat? Ca ce, în ce calitate: Ca ce să fiŭ eŭ? Ca păzitor. De oare ce, de vreme ce, fiind-că: doarme, de oare ce e ostenit. Odată ce, fiind-că, fiind constatat că: odată ce plînge, înseamnă că-l doare. Îndată ce, (maĭ rar și maĭ urît) de îndată ce, pe dată ce, imediat ce, cum, în momentu’n care: îndată ce auzi semnalu, straja veni. Din ce în ce, tot maĭ mult: apa scade din ce în ce (adică maĭ mult), sunetu se aude din ce în ce maĭ puțin (aci maĭ puțin nu poate lipsi, c’ar însemna că se aude maĭ mult). După ce, în urma unuĭ lucru: a rîs după ce a citit (după citire). De ce... de ce saŭ de ce... de aceĭa, cu cît... cu atît: de ce ascult, de ce maĭ mult îmĭ place (cu cît, cu atît e maĭ ob. și maĭ elegant). Cu mare ce, cu mare dificultate. Cît pe ce (est), aproape, maĭ-maĭ, cît pe aci: Numaĭ ce văd că, de odată văd că, ĭacătă că văd că: numaĭ ce văd că’ncepe să se clatine.

*celulóză f., pl. e (d. célulă). Chim. Substanța care formează scheletu vegetalelor, precum și al animalelor numite tunicierĭ (și în acest caz se numește tunicină). Celuloza e destul de curată în măduva de soc și în bumbac. Muĭată în acid sulfuric și spălată îndată în apă, dă idroceluloza, numită și pergament vegetal.

chior interj. – Imită mai multe zgomote, cum sînt chiorăiala sau strigătul curcanului. – Var. ghior. Creație spontană, cf. bîr, mîr, mor, hor, hîr. – Der. chiorăi (var. ghiorăi, chiorcă(n)i, chercă(n)i, cherăi, Trans., corăi,) vb. (despre curcani, a croncăni; despre mațe, a chiorăi); chirăi (var. cherăi, chirlăi), vb. (despre găini, a cotcodăci; despre greieri, a cînta; a țipa, a striga); cherlăi, vb. (rar, a lătra), cuvînt care ne apare numai la Brătescu-Voinești și care indică o contaminare cu chelălăi; chiorăială (var. ghiorăială, chiorăit, chiorăitură, ghiorăitură), s. f. (zgomot produs de intestine); chiric, s. m. (Trans., greiere; copil), ultimul sens explicabil prin ideea de „care țipă mult”; ghiorlan, s. m. (șobolan; golan), cu același semantism ca termenul anterior, cf. Philippide, Principii, 150 și Spitzer, Dacor., IV, 652-4 (după ipoteza greșită a lui Lacea, Dacor., III, 751, din săs. Jórlänk „oaie de un an”); închiorcoșa, vb. refl. (a-și roti coada curcanul; a privi cu dispreț, a se înfuria), cuvînt care pare a se explica printr-un joc foarte frecvent între băieți, care constă în a imita cuvîntul chior în jurul unui curcan, pentru a-l stîrni și a-l obliga să-și rotească îndată coada (după DAR și Candrea, origine necunoscută; Scriban îl pune în legătură cu mag. körleni „a învîrti”). Pentru var. ghiorhăi, cf. Iordan, BF, VII, 280.

cĭorpác n., pl. e (rut. čerpák d. čérpati [pron. čórpati], a scoate apă saŭ din apă. V. cercală și pocerpesc). Chipcel, posfat, cîrlionț, un instrument pescăresc compus dintr’o plasă întinsă pe niște bețe curbe așezate cruciș și care se bagă în apă ca o lingură și se scoate îndată cu peștișoriĭ peste care a dat (Mold. sud). Tîrboc, mare lingură de plasă de scos din năvod peștele prins (Iași). Lingură mare de jintuit la stînă. Cofiță cu coada lungă de scos borhotu la fabrică (Bc). V. meredeŭ, chepcea, cĭorbalîc, rocĭ.

2) cît, -ă adj. și pron. interogativ corelativ cu atît (lat. quantus, din care s’a făcut cînt, ca atînt din -tantus, și s’a redus la cît supt infl. luĭ tot în tot atît cît; it. pg. quanto, pv. fr. quant, sp. cuanto). În ce cantitate, număr, grad, preț: cît vin, cîtă apă, cîțĭ boĭ, cîte oĭ? Orĭ-cît, tot ce, toțĭ cîțĭ: cît cîștigă, tot cheltuĭește; cîțĭ veneaŭ, întrebaŭ. Cîte ceasurĭ sînt (saŭ aĭ, dacă e vorba de ceasornicu celuĭ întrebat), ce oră e, ce ceas e? (Ob. cît e ceasu, rus. kotórryĭ čas). Cîte se zic, lucrurile cîte saŭ care se zic. Cîte se zic saŭ cîte nu se zic!, cîte lucrurĭ se saŭ nu se zic! Cîte și cîte saŭ cîte și maĭ cîte, cîte lucruri! De cîțĭ anĭ eștĭ, ce etate aĭ? De cîte orĭ, cît de des? De cîte orĭ saŭ orĭ de cîte orĭ, tot-de-a-una cînd. Adv. Cît timp: cît eștĭ tînăr. Atîta (în intensitate) cît: fugea cît putea. Atîta (în extensiune) cît: cît casa (adică: de înalt), cît mine, cît pumnu (de mare), a mîncat cît lupu saŭ cît un lup (de mult. Se zice și ca un lup, dar e maĭ bine ca acest ca să fie întrebuințat numaĭ la arătarea moduluĭ). Vechĭ. (azĭ pop. și cît ce): cît s’aŭ dezvărat, aŭ și purces (Cost. 1, 277), cît ce intra în moară, o și’ntreba (Agrb. Înt. 108 și 153). Cît de, în ce grad? cît de mare? cît de adînc? Cît de (în limba vorbită maĭ des ce!), în ce grad: cît e de bun (ce bun e), cît de răŭ îmĭ pare saŭ cît îmĭ pare de răŭ (ce răŭ îmĭ pare, cum îmĭ pare de răŭ). Cît de saŭ cît maĭ, cel mai... posibil: cît de aproape, cît maĭ des (subînț. se poate). Cît de, orĭ-cît de: cît de mult s’ar jura, tot nu cred. De cît, ca, de cît e: calu e maĭ mare de cît măgaru. De cît, dar, însă: îțĭ spun, de cît (maĭ elegant dar saŭ însă) să tacĭ! De cît, afară de: nimic alta de cît aur. De cît că, de cît de faptu că: de nimic nu regret de cît că ploŭă. De cît să (după fr. que cu inf.), de cît...: nu face (alta) de cît să doarmă (maĭ rom. nu face alta de cît doarme, nu face nimic de cît doarme). Cît colo (cu dispreț), departe: ĭ-am aruncat baniĭ cît colo!. Cît de colo, de departe, îndată: te-am observat cît de colo (Fam.). Cît pe aci (vest) și (greșit) cît pe ce (est), aproape să, maĭ-maĭ: era cît pe aci să cad. Numaĭ de cît, îndată, imediat. Nicĭ cît (Trans. Buc.), nicĭ de cum, de loc. Cît de puțin, orĭ-cît de puțin, deloc, nicĭ de cum: nu mă tem cît de puțin; întru cît-va, puțin: contribue și tu cît de puțin (în nord cît de cît). Nicĭ cît (nord), de loc, nicĭ de cum. Cu cît... cu atît, pe cît... pe atît, arată înaintarea corelativă: cu cît te apropiĭ, cu atît te văd maĭ bine; pe cît de erudit, pe atît de bun. În cît (vechĭ cît), arată rezultatu (consecuțiunea): e așa de departe, în cît nu se vede. Pe cît, după cît, întru cît: n’a fost nimica, pe cît știŭ. Întru cît, (vechĭ în cît), în ceĭa ce: întru cît mă privește pe mine, cred că mĭ-am făcut datoria. Întru cît? pînă unde, în ce? dacă unu fură, întru cît e altu vinovat? Cît despre, cît pentru, în ceĭa ce privește (fr. quant à): cît despre altele, voĭ vorbi mîne. – Cît vezĭ cu ochiĭ, pînă departe la orizont. Nicĭ cît negru supt unghie, absolut nimica. A ți se face inima cît un purice, a-țĭ fi grozav de frică. Cît e hău (est) saŭ cît e lumea și pămîntu, nicăirĭ, nicĭ-odată: cît e hău n’aĭ să mă prinzĭ! Cîtă frunză și ĭarbă, în mare mulțime (o armată).

CLIPĂ, clipe, s. f. Interval de timp foarte scurt; clipită. ◊ Loc. adv. Într-o (sau, rar, în) clipă = numaidecât, îndată, imediat. În câteva clipe = foarte repede. În clipa aceea = chiar atunci, chiar în momentul de care este vorba. Din clipă în clipă sau dintr-o clipă în alta = dintr-un moment într-altul; îndată; foarte curând. (Cu valoare de interjecție) O clipă! exclamație prin care se cere cuiva să aibă puțină îngăduință, să aștepte, să se oprească puțin. – Din clipi (derivat regresiv).

CLIPITĂ, clipite, s. f. Clipă. ◊ Loc. adv. Într-o clipită = numaidecât, îndată, imediat. – V. clipi.

conăcar m. 1. odinioară, cel ce îngrijia de gazda Domnului sau a boierilor, apoi a Turcilor cari călătoriau prin țară; 2. azi (conocar), nume moldovenesc al colăcerilor, cari pornesc călări înaintea mirelui spre a vesti părinților miresei, ca să îngrijească de gazdă sau conac pentru împăratul, care îndată va sosi cu suita sa.

2) cópt, coáptă adj. (d. coc). Preparat la foc: pîne coaptă, oŭ copt, mere coapte. Matur, copt de soare: mere coapte. Fig. Maĭ înaintat în etate: om copt. Serios, solid: minte coaptă. Prăpădit de boală: e copt, săracu! Bubă coaptă, gata să se spargă. Fig. Om supărăcĭos: Ce bubă coaptă acest copil: plînge îndată!

*corindón n., pl. oane (d. limba Tamulilor [India de sud] korundam). Min. Un oxid de aluminiŭ (Al₂ O₃), care e o peatră prețioasă a căreĭ duritate vine îndată după diamant. V. ametist, rubin, safir, smaragd, emeri, spat, topaz.

credit n. 1. încredere de care se bucură cineva și pe temeiul căreia găsește să se împrumute sau să vânză cu termen: platnicii cei răi n’au credit 2. amânare de plată acordată unui debitor: credit de trei luni; scrisoare de credit, care permite purtătorului a lua bani dela cei către care e adresată; 3. autorizare de a lua dintr’o cassă o sumă oarecare sau toți banii: a deschide un credit de zece mii de lei; pe credit, fără a plăti îndată; 4. sumă alocată în buget pentru un scop determinat: credit suplimentar; 5. fig. autoritate, considerațiune de care se bucură cineva: are mare credit; 6. Credit fonciar (urban și rural), instituțiune care împrumută pe imobile bani rambursabili la termene lungi, prin mijlocul anuităților calculate astfel, încât la termenul fixat debitorul a achitat capitalul și dobânzile; Credit mobiliar: societate care împrumută pe depuneri de titluri, ca acțiuni, obligațiuni etc.

Creon 1. Regele Corinthului și tatăl lui Glauce. Vrînd să-și mărite fiica cu Iason, pe care-l adăpostea la curtea sa împreună cu Medea, Creon și-a atras ura acesteia din urmă. Ca să se răzbune, Medea i-a oferit drept dar de cununie lui Glauce un veșmînt otrăvit. De îndată ce l-a îmbrăcat, Glauce a fost cuprinsă de flăcări și a murit în chinuri groaznice. Aceeași soartă a împărtășit-o și tatăl ei, Creon, care alergase să-i dea ajutor. 2. Fiul lui Menoeceus și fratele Iocastei. La moartea regelui Laius, Creon s-a urcat pe tronul cetății Thebae. Asupra cetății însă s-a abătut o mare năpastă: rînd pe rînd tebanii erau devorați de Sfinx. Acest animal monstruos le punea întrebări la care nu știau să răspundă, și-i ucidea. Ca să mîntuie cetatea, Creon a făgăduit tronul și mîna surorii sale aceluia care, reușind să dezlege enigma pusă de Sfinx, avea să izbăvească poporul. Oedipus reușește să dea răspunsul cuvenit. El obține în felul acesta tronul lui Creon și mîna Iocastei (v. și Oedipus). Cînd, mai tîrziu, Oedipus și-a descoperit incestul săvîrșit cu mama sa și a plecat în exil, el și-a lăsat familia în grija lui Creon, care, în felul acesta, și-a redobîndit tronul. Figura lui Creon e legată și de expediția celor șapte împotriva cetății Thebae, el fiind cel care a ordonat ca trupul lui Polynices să rămînă neîngropat. Tot el este cel care a pedepsit-o pe Antigone cu moartea pentru vina de a-i fi încălcat porunca (v. și Adrastus, Antigone, Eteocles, Polynices și Oedipus).

*creștinízm n. (d. creștin). Religiunea creștinească. – Creștinizmu e religiunea luĭ Hristos și a început din Iudeĭa, de unde, îndată după moartea luĭ Hristos, apostoliĭ aŭ răspîndit-o în toată lumea. Sfîntu Petru fu primu episcop al Romeĭ, dar fundatoru cel maĭ activ al bisericiĭ creștineștĭ fu, de sigur, sfîntu Paul, care propagă în Grecia și Italia noŭa învățătură. Răpedea dezvoltare a creștinizmuluĭ se datorește 1) nevoiĭ pe care o simțeaŭ ceĭ de jos de o religiune mîngîĭetoare și dătătoare de speranță, 2) caracteruluĭ luĭ universal, pe cînd cele-lalte religiunĭ eraŭ locale. 3) neputințeĭ păgînizmuluĭ de a opri stricăcĭunea întregiĭ lumĭ. La început persecutat de Romanĭ (de la Nerone pînă la Dioclețian) din pricină că avea ceva din intoleranța și excluzivizmu judaic, ajunse religiunea statuluĭ roman supt Constantin, care, la 325, convocă conciliu de la Nicea, după ce, la 313, proclamase principiu toleranțeĭ religioase (edictu din Milan). La 858 Fotiŭ, episcopu Constantinopoluluĭ, se despărți de episcopu Romeĭ. Ast-fel, creștiniĭ romanĭ se despărțiră de ceĭ greceștĭ și se numiră catolicĭ, alțiĭ ortodocșĭ. Altă sectă creștinească e arianizmu, predicat pe la 318 de Ariŭ și care a avut mare răspîndire în evu mediŭ¹. Alțĭ sectarĭ aŭ maĭ fost iconoclaștiĭ, Valdejiĭ și Albigejiĭ, ĭar pintre ereziarhĭ îs celebri Wiclef, Ieronim din Praga și Ion Huss. În sfîrșit, în sec. 16 apăru reforma luĭ Luther, care nu recunoaște altă autoritate de cît a Bibliiĭ. La Românĭ, originea creștinizmuluĭ e romană, după cum se vede din cuvintele: creștin, cruce, biserică, altar, tîmplă ș. a. Biserica de care țin Româniĭ acum e cea grecească, afară de o mică parte de Ardelenĭ, care la 1697, recunoscură autoritatea Romeĭ, ceĭa ce e în interesu patriiĭ, și așa ar trebui să facă toțĭ Româniĭ, condușĭ de maĭ-mariĭ bisericiĭ ortodoxe!^[1]

Cronus, cel mai tînăr dintre titani, fiul lui Uranus și al lui Gaea. Cu ajutorul mamei sale și-a mutilat tatăl și i-a luat locul, devenind stăpînul lumii. S-a căsătorit cu sora sa Rhea și, fiindcă i se prezisese că va fi detronat de către unul dintre fiii săi, și-a devorat pe rînd copiii de îndată ce se nășteau. Astfel s-au născut și au fost devorați succesiv Demeter, Hades, Hera, Hestia și Poseidon. Văzîndu-se deposedată rînd pe rînd de toți copiii ei, Rhea a recurs la un șiretlic. A fugit în insula Creta, unde într-ascuns, l-a născut pe Zeus, punîndu-l astfel la adăpost de furia tatălui său. I-a dat în schimb acestuia să înghită în locul noului născut o piatră înfășurată în scutece. Crescînd mare, Zeus, cu ajutorul lui Gaea și al lui Metis, l-a făcut pe Cronus să-și verse înapoi copiii înghițiți. Aliați cu Zeus, ei au declarat război tatălui lor. În ajutorul acestuia au sărit însă frații săi, titanii. Războiul a durat zece ani și s-a sfîrșit cu victoria lui Zeus și a olimpienilor. Cronus și titanii au fost puși pe vecie în lanțuri. După o altă legendă, Cronus s-ar fi împăcat cu Zeus, și ar fi domnit pe pămînt printre oameni, ca un rege bun și înțelept. Tîrziu, în epoca de fier, cînd se spunea că oamenii ar fi devenit răi, el i-a părăsit pentru a se urca din nou la ceruri. În afara copiilor născuți cu Rhea, Cronus a mai avut, cu Philyra, un copil cu înfățișare de om și de cal în același timp, pe nume Chiron.

cum adv. 1. exprimă modul, în ce chip: cum s’au petrecut lucrurile; nici de cum, de loc; 2. mirarea, cât de mult: cum a îmbătrânit! cum de nu! 3. momentul imediat, îndată ce: cum l’a văzut; 4. cumva, exprimă o bănueală, o negațiune sau condițiune îndoelnică: nu cumva mergi acolo? (Lat. QUOMODO].

cum adv. (lat. quómodo, d. quo, în care, și modo, mod; it. come, pv. vfr. com, nfr. comme, sp. pg. como). 1) În ce mod, în ce fel: cum staĭ? 2) De ce: cum m’a găsit tocmaĭ pe mine să mă mustre? 3) Îndată ce, imediat ce: cum l-a văzut, l-a și prins. 4) Că, cum că (Vechĭ): știa cum este puțină oaste, arătîndu-se cum este de față (Cost. 1, 271 și 272). 5) Unit c’un verb, e echivalent c’un part. în ac.: l-am văzut cum trecea (= trecînd, cînd trecea, că trecea). 6) Cît de mult, ce mult, ce tare, ce fel (ce bine, ce prost): Cum pleoscăĭaŭ valurile! Cum a’mbătrînit! Cum se bucura! Cum se răstea! Cum scrie de bine, de răŭ, de prost! Nicĭ de cum, de loc, cît de puțin: nu mă tem nicĭ de cum. Cum dă Dumnezeŭ, la noroc, la întîmplare, ca vaĭ de lume, prost: era îmbrăcat cum a dat Dumnezeŭ. Ba bine că nu, de sigur, se’nțelege: L-aĭ prins? Ba bine că nu! Cum nu, cum să nu, cum de nu?, da, de sigur, de ce nu?: Vreĭ o cafea? Cum nu? – Fals cum îld. fiind-că (după fr. comme): și cum nu știam (corect fiind-că nu știam), n’am venit. Cum că îld. că, V. că.

CUM adv., conj. A. Adv. I. (Interogativ). 1. În ce mod? Cum ai făcut de ai venit? ◊ Expr. Cum și în ce chip sau cum și ce fel = în ce fel. A nu avea (sau a nu ști) cum = a nu avea posibilitate de a... ♦ (Repetat, în propoziții enunțiative) Într-un fel oarecare. ♦ De ce? Cum nu m-ai înștiințat? ◊ Expr. Cum de... = cum se face că..., cum e posibil ca... (Da) cum (să sau de) nu! = a) desigur! firește!; b) (ir.) vorbă să fie! d’a de unde! nici gând! Apoi (sau, pop., păi) cum! = desigur! firește! se înțelege! 2. (Exprimă părerea de rău, contrarietatea, surpriza, mirarea, indignarea etc.) Se poate? adevărat să fie? 3. Ce? poftim? 4. Cu cât? cu ce preț? Cum dai merele? II. (Explicativ) Cât de (mare, mult, bine, tare etc.). Cum îți plac florile! B. Conj. (Stabilește raporturi de subordonare) 1. (Introduce o completivă directă sau indirectă) Privind în urma lor cum se duceau, rămase gânditor. ◊ Loc. adj. și adv. Nu știu cum = într-un fel oarecare; (în mod) ciudat, bizar. 2. (Introduce o propoziție modală) M-au văzut cum dormeam. ♦ (Introduce o propoziție comparativă) Precum. Va râde cum a râs și altă dată. ◊ Expr. Cum nu este (sau nu se mai află), se spune, despre cineva sau ceva care posedă în cel mai înalt grad anumite calități. Cum s-ar zice = adică, va să zică. 3. (Introduce o propoziție cauzală) Deoarece, întrucât; fiindcă. Băiatul, cum e muncitor, va obține nota maximă. 4. (Introduce o propoziție concesivă) Cu toate că, deși. 5. În așa fel, încât. Să se facă un palat cum seamăn pe lume să nu aibă. 6. În măsura în care, pe cât. Nu mă vreți voi, cum înțeleg? 7. Îndată ce. ♦ (Arată că două acțiuni se petrec aproape simultan) Cum vor vedea că vii cu daruri, îndată vor alerga. 8. (Introduce o propoziție atributivă) În care. Din ceasul cum te-am văzut, te-am recunoscut. 9. (Înv.; introduce o propoziție finală) Pentru că. Își va pune toate puterile cum să-și sfârșească slujba. 10. (Introduce o propoziție subiectivă) Cum te porți nu e bine. – Lat. quomo[do].

cum adv. și conj. – 1. În ce fel? (funcție modală, servește pentru interogație directă sau indirectă): cum ai făcut? (Ispirescu). – 2. Ce? (adv. inter., prin care se răspunde la o chemare sau o întrebare, așteptîndu-se mai multe lămuriri). – 3. (Funcție emfatică, în propoziții interogative sau exclamative): cum să nu știu? (Creangă), cum vîjîie codrul! (Coșbuc). – 4. De ce? (funcție cauzală): cum s-o părăsesc? (Popular Jarnik). – 5. Cît (funcție comparativă): cumu mai curund (Dosoftei), urmat de un comparativ, astăzi se preferă cît. – 6. La fel ca (funcție comparativă): ai fost om cum sunt și dînșii (Eminescu). – 7. În felul în care (funcție comparativă emfatică): tăia cum se taie (Fundescu); las-să mă cheme cum m-a chemat (Creangă). – 8. Așa precum (funcție explicativă întemeiată pe funcția comparativă): cum zice Scriptura (Coresi). – 9. Cînd, pe cînd (funcție temporală): cum venea, cît de colo vede cele două capete (Creangă). – 10. Cînd, îndată ce (funcție temporală): cum au văzut apa, cum au năvălit (M. Costin). 11. (Înv.) Ca să (funcție finală, cu conjunctivul): își va pune toate puterile, cum să-și sfîrșească slujba (Ispirescu). – 12. Funcție conjunctivă, ma ales împreună cu că: din inima lui simte un copac cum că răsare (Eminescu). – Mr., megl., istr. cum. Lat. quomo(do) (Diez, I, 135; Pușcariu 439; Candrea-Dens., 433; REW 6972; DAR); cf. it. come, prov. co(m), fr. comme, sp., port. como. V. și Gamillscheg, s. v. comme, și J. Vising, Quomodo in den rom. Sprachen, în Abhandlungen A. Tobler, Halle 1895, p. 113-23. Comp. cum se cade, adv., adj. (în mod cinstit; cinstit; perfect), care uneori se scrie într-un singur cuvînt, se întemeiază pe vb. a se cădea, „a se cuveni”; cumva, adv. (oarecum; poate, posibil, eventual), cu va de la vb. vrea (nu cumva?); necum, adv. (nici măcar; chiar mai puțin); oarecum, adv. (într-un fel; puțin, ușor); oricum, adj. (în orice fel, indiferent cum), cu var. orișicum; precum, conj. (așa cum; după), cu prep. pre.

CURÂND adv. 1. (Temporal) Peste puțin timp; îndată, imediat, numaidecât. ◊ În curând = în scurt timp, nu peste mult timp. Pe curând = în scurtă vreme, la scurt interval de timp (în raport cu prezentul). De curând = cu puțin timp înainte, nu demult. ◊ (Adjectival; înv.) În curândă vreme. 2. (Modal) Degrabă, repede. Zilele treceau curând. ◊ Mai curând = a) mai repede, mai degrabă; b) mai ușor, mai bucuros. – Lat. currendo.

CURÂND adv. devreme, fuga, grabnic, imediat, iute, îndată, neîntârziat, numaidecât, rapid, repede, (rar) tudila, (pop.) degrabă, momentan, (înv. și reg.) nepristan, numai, (reg.) mintenaș, minteni, (înv.) peșin, techer-mecher. (Să te întorci ~.)

curînd adv. – 1. (Înv.) Fugind. – 2. Peste puțină vreme, îndată. – 3. Degrabă, repede. – 4. În scurt timp sau într-un viitor imediat sau apropiat. – 5. (Adj., înv.) Rapid, repede. – Mr. curundu, megl. curǫn. Lat. currendo, de la vb. cŭrrĕre, cf. cure (Pușcariu 455; Pascu, I, 73; DAR); cf., cu același sens ven. (a)corando, sicil. kurennu, friul. curind, comel. kurén. După Candrea, Éléments, 7, trebuie să se presupună var. lat. *currando, pentru a explica fonetismul rom.

cuvînt n., pl. cuvinte (lat. conventus, adunare, ca vorbă d. vsl. dvorĭba, curte, adunare; fr. convent, mînăstire. V. conventicul, convin). Vorbă, una sau maĭ multe silabe care-s supuse unuĭ accent și exprimă o ideĭe: freamăt e un cuvînt latin. Discurs: cuvînt funebru. Cuvîntare, vorbire articulată: animalele n’aŭ cuvînt. Rațiune, motiv: dacă eștĭ sărac, nu e un cuvînt să furĭ. Drept, dreptate: fără cuvînt nu te poțĭ face stăpîn pe lucru altuĭa. Ideĭe: în ainte de facerea lumiĭ era cuvîntu. Cer cuvîntu, cer prezidentuluĭ voĭe să vorbesc în adunare. Am cuvîntu, am voĭe să vorbesc în adunare. A nu avea cuvînt, a nu avea motiv saŭ voĭe să protestezĭ, să vorbeștĭ. A te ținea de cuvînt, a-țĭ împlini promisiunea. A nu ĭeși din cuvîntu cuĭva, a te ținea de cuvîntu cuĭva, a-ĭ urma sfatu, ordinu. Toțĭ la un cuvînt, într’un cuvînt, toțĭ de acord. A fi într’un cuvînt cu cineva, a fi în înțelegere. A sta la cuvînt, a te ținea de cuvînt (Vechĭ). A se ajunge la cuvinte, a se învoi. Cuvînt în doĭ perĭ, cuvînt ambiguŭ. Cuvînt supțire, perifrază, expresiune blîndă în formă numaĭ, dar gravă în fond. A tăĭa cuvîntu, a întrerupe. Cuvînt cu cuvînt, din cuvînt în cuvînt, neschimbînd nimica (ad litteram, mot à mot). Cu un cuvînt, cu alte cuvinte, în fine, în rezumat, ca să mă esprim alt-fel. Supt cuvîntu că, supt motivu saŭ pretextu că. Pentru cuvîntu că, fiind-că, pentru motivu că. De cuvînt (Mold. Rar), conform cuvîntuluĭ, îndată.

DÁCĂ (< de ³ + că) conj. 1. (Introduce o propoziție condițională) În cazul că..., presupunând că..., de. 2. (Introduce o propoziție optativă) Numai de... Dacă aș ajunge mai repede acasă. 3. (Introduce o propoziție temporală, uneori cu nuanță condițională sau cauzală) Când, de îndată ce, după ce. 4. (Introduce o propoziție cauzală) Fiindcă, pentru că, deoarece. 5. (Introduce o propoziție interogativă în stilul indirect) Că, de... Te întreb dacă dorești ceva. 6. (Cu valoare adverbială) Cu greu, abia. Cu banii aceștia dacă mi-oi cumpăra un costum. 7. (LOG.) Dacă...atunci = constantă logică exprimând raporturi de implicație, relații de inferență, funcții de adevăr. Dacă și numai dacă = constantă logică exprimând condiționarea exclusivă între stările de fapt, echivalența logică, funcția de adevăr a echivalenței.

DACĂ conj. 1. (Introduce o propoziție condițională) În cazul că..., presupunând că..., de... Doar dacă. Numai dacă. 2. (Introduce o propoziție optativă) Numai de... Dacă nu m-ar vedea cineva. 3. (Introduce o propoziție temporală, având uneori și o nuanță condițională sau cauzală) Când, în (sau din) momentul când, de îndată ce, după ce. 4. (Introduce o propoziție cauzală) Fiindcă, pentru că, deoarece. Dacă nu știa să scrie, umbla de la unul la altul. ♦ De vreme ce. 5. (Introduce o propoziție concesivă) Cu toate că, deși. 6. (Introduce o propoziție interogativă indirectă) Că, de... 7. (Cu valoare adverbială) Cu greu, abia. 8. (În expr.) Las’ dacă = a) desigur că nu; b) (în construcții negative) nu mai încape îndoială că... – De⁴ + că.

DAT², -Ă, dați, -te, adj., s. f. I. Adj. Pus la dispoziție, oferit; înmânat, transmis, prezentat, dăruit. ◊ Expr. La un moment dat = într-un anumit moment; în clipa aceea. În cazul dat = în acest caz, în cazul de față. Dat fiind (că...) = ținând seama de... (sau că...), având în vedere (că...); deoarece. Dat dracului (sau naibii) = deștept, isteț; șmecher, șiret. Dat uitării = uitat, părăsit. II. S. f. 1. Momentul, împrejurarea (repetabilă) când se produce un fapt; oară, rând. ◊ Loc. adv. Data trecută = cu prilejul anterior. Data viitoare = într-o împrejurare ulterioară. De data aceasta (sau asta) ori de astă dată = de rândul acesta, acum. Pe dată ce... (sau cum...) = îndată; pe loc, numaidecât. O dată = într-un singur caz. Nu o dată = de multe ori. Încă o dată = din nou. 2. (La pl.) Fapte stabilite (de știință), elemente care constituie punctul de plecare în cercetarea unei probleme, în luarea unei hotărâri etc. III. S. f. (Reg.) Soartă, destin. ◊ Cum (sau precum) e data = după cum e obiceiul, datina. – V. da².

dată (dăți), s. f. – 1. Oară, rînd. – Dintr-o dată, brusc. – Pe dată, imediat. – 2. Soartă, destin. De la dat, part. de la a da (după Tiktin, direct din lat. data); pentru al doilea sens, cf. lat. fata, rom. zisa, scrisa. Cu acest ultim sens formează și pl. date. Se întîlnește cu dată, s. f. (timpul precis al unui eveniment), din fr. date, și dată, s. f. (dat, antecedent), traducere a fr. donnée. Comp. altădată, adv. (odinioară), care se distinge de obicei de altă dată (în alt rînd; încă o dată); deocamdată, adv. (pentru moment); deodată, adv. (dintr-o dată, brusc; simultan); vreodată, adv. (uneori); niciodată, adv. (nicicînd); îndată, adv. (imediat). – Din rom. provine rut. data „rație” (Candrea, Elemente, 407).

dátă f., pl. dățĭ (d. daŭ). Oară, moment: o dată (pl. de doŭă orĭ). Întîĭa dată saŭ întîĭa oară, prima dată saŭ prima oară (pl. a doŭa, a treĭa oară). Rînd, serie de timp: astă dată, de astă dată, data asta (acuma, în acest timp). Altă dată, odată, odinioară (lat. olim), nu acuma: altă dată eram maĭ fericit, să viĭ altă dată. De o cam dată. V. deocamdată. Pe dată, îndată, imediat (V. odată). Dintr’o dată, pe dată, îndată, dintr’o singură lovitură: dintr’o dată l-a învins. Dată, pl. date (fr. date, it. data, d. lat. datum, pl. data). Ziŭa, timpu cînd s’a făcut, cînd s’a emis un lucru: pe peatră era data anuluĭ 1504 (moartea luĭ Ștefan cel Mare). Pl. Noțiunĭ, înformațiunĭ ale științeĭ (fr. donée): în această carte îs date importante.

DEAUNA adv. (Înv. și reg.) 1. Imediat, îndată. 2. De-a dreptul, fără înconjur, direct. – Din de⁴ + a + una.

degrábă adv. (de și grabă, ca devale, d. de și vale, și îndată, d. în și dată). Imediat, în grabă, grabnic: întoarce-te degrabă, vino maĭ degrabă. Degrabă! Haĭ degrabă! Maĭ ușor de admis, maĭ curînd (fr. plutôt): ochiĭ tăĭ îs maĭ degrabă cenușiĭ de cît albaștrĭ.

DEGRABĂ adv. v. curând, devreme, fuga, grabnic, imediat, iute, îndată, neîntârziat, numaidecât, rapid, repede, timpuriu.

de îndată loc. adv. (tempo lent) / de-ndată loc. adv. (tempo rapid)

de îndată loc. adv. (tempo lent)

de îndată (tempo lent)/de-ndată (tempo rapid) loc. adv.

de-îndată loc. adv. (tempo rapid)

de îndată ce (tempo lent)/de-ndată ce (tempo rapid) loc. conjcț.

de îndată ce (tempo lent) / de-ndată ce (tempo rapid) loc. conjcț.

de îndată ce loc. conjcț. (tempo lent)

de-ndată v. de îndată

de-ndată ce v. de îndată ce

de-ndată ce loc. conj. (tempo rapid)

Deucalion 1. Fiul lui Prometheus. S-a căsătorit cu Pyrrha, fiica lui Epimetheus și a Pandorei. În epoca de bronz, cînd Zeus a pus la cale să nimicească seminția umană dezlănțuind potopul, el a hotărît să-i cruțe numai pe Deucalion și pe Pyrrha, singurii oameni drepți și cucernici de pe pămînt. Sfătuiți de Prometheus, cei doi au construit o corabie, cu care au plutit nouă zile și nouă nopți pe apă. În cea de-a noua zi, după ce potopul se sfîrșise, ei au coborît de pe corabie în munții Thessaliei. Dorind să reînvie neamul omenesc, Deucalion l-a rugat pe Zeus să-l ajute. Zeus i-a poruncit să arunce peste umăr în urma lui oasele mamei lui. Prin mamă, Zeus a înțeles glia străbună. Pricepînd tîlcul vorbelor lui și socotind că oasele pămîntului sînt pietrele, Deucalion și Pyrrha au făcut întocmai: au aruncat înapoia lor, peste umăr, pietrele întîlnite în cale. Din pietrele aruncate de Deucalion au răsărit de îndată bărbați, din cele aruncate de Pyrrha – femei. 2. Fiul regelui Minos cu Pasiphaë. Era prieten cu Theseus și a participat la vînătoarea mistrețului din Calydon.

A DEZMIRIȘTI ~esc tranz. (pământul) A ara superficial îndată după recoltarea grânelor, răsturnând miriștea. /dez- + miriște

Divan n. od. 1. consiliu domnesc și sala unde se ținea (la Turci și la Români): înaltul Divan; 2. curte de justiție, tribunal suprem prezidat de însuș Domnitorul: alergați îndată la Divan..., judecătorii s’au adunat AL; fig. Divanul lumii (titlul unei opere etice a lui Cantemir); 3. adunare deliberantă: Divanul ad-hoc (V. ad-hoc); 4. (ironic) judecată, proces: să-ți fac divan pe spinare și să te calc în picioare AL. [Turc. DIVAN]. ║ adv. a sta divan, a se ținea într’o atitudine respectuoasă și solemnă (ca la Divan): când începe să cânte, tot satul îi stă divan PANN.

EDIP (OEDIPUS, OIDIPUS) (în mitologia greacă), erou din ciclul legendelor teban. Abandonat în munți îndată după naștere de către tatăl său, Laios, regele Tebei, căruia un oracol îi prezisese că va pieri de mâna propriului său fiu. E., care nu-și cunoștea părinții, și-a ucis mai târziu tatăl și s-a căsătorit ci mama sa, Iocasta. Aflând adevărul, E. și-a scos ochii. V. Sfinxul. ◊ (Psih.) Complexul lui E. = complex psihologic evidențiat de S. Freud pentru a descrie ura geloasă a fiului față de tată și dorința sexuală față de mamă, în perioada structurării psihismului infantil.

elasticitate f. proprietatea unor corpuri de a-și relua forma și volumul, îndată ce încetează cauza care le-a modificat.

etos (ethos) (< gr. ἦθος, „obicei, datină”) 1. În concepția antichității, proprietate a muzicii de a influența spiritul uman, de a modela caractere. ♦ În Grecia antică, s-a acordat e. o însemnătate cu totul deosebită, atât în plan filosofic cât și în plan pedagogic, dimensiunea etică fiind una dintre condițiile pe care o „muzică bună” trebuie să o îndeplinească într-un sistem social-educativ reclamat de către statul-polis. Totuși, anume laturi și implicații ale e. au fost în chip deosebit (dacă nu chiar contradictoriu) reflectate de scrierile filosofilor și teoreticienilor. Încă de la pitagoreici, e. era considerat ca o proprietate a melodiei* sau, mai exact, a unei ordini muzicale precise. Conform concepției pitagoreicilor, axată pe o ordine numerică omniprezentă, și e. era guvernat de către număr; schimbările stărilor sufletești, condiționate de numita ordine, se întâlnesc în principiul numărului cu structură melodică, ce poate deveni, pe temeiul acestui principiu comun, o oglindă a sufletului. De aici, importanța acordată e. în procesul educației, de aici cerința ca muzicianul să aleagă din mulțimea lumilor posibile de ordini sonore numai acele „combinații” care pot induce spiritul ascultătorului spre sentimente și porniri înălțătoare. Teoria e. a stat cu deosebire în atenția lui Platon, a platonicienilor și neoplatonicienilor (Plotin) ca și stoicilor, care au acceptat latura morală a e. Aristoxenos a stipulat o dublă acțiune psihică a muzicii, prin datele „senzoriale” procurate de auz (v. și psihologie) și prin reflecția filosofică. În contradicție cu eticienii, „formaliștii” (sofiști și epicurianul Filodemos) au negat existența oricărei legături între muzică și e. Problemele e. au stat și în atenția umaniștilor până în momentul apariției, în sec. 18, a esteticii* muzicale [v. și musica reservata (1), afectelor, teoria]. 2. Caracterul unui mod (I, 1) și al muzicii bazate pe acest mod. Logic, chiar dacă nu neapărat istoric, această accepție este anterioară aceleia a e. (1). Principalul atribut al e. unei piese muzicale este modul (gr. ἁρμονία), la care se adaugă ritmul, instr. însoțitoare (kithara*, aulos*) și poziția sunetelor (τόπος τῇς φωνῇς, după Aristide Quintilianus). Doricul era considerat bărbătesc, sobru, stenic, frigidul moale (Platon, Heraclide Ponticul) ori entuziast sau extatic (Aristotel), lidicul tânguitor (Platon). Teoreticienii ev. med. Guido d’Arezzo, Hermannus Contractus, Pseudo-Muris, preluând de la Quintilianus datele teoriei antice despre e., au caracterizat în același fel modurile medievale, fără să bănuiască că modurile omonime nu aveau același centru ca în antic. Chiar dacă Zarlino (Istitutioni harmoniche, 1558, IV, 18) mai credea în caracterul sobru al modului re și în cel dansant al „noului” mod de do, el intuiește caracterul născând al celor două e. ale majorului* și minorului*, ce vor prinde contur în teoria lui Tartini și chiar a lui Rameau. Ideea unui caracter (implicare „culoare”) a tonalităților (2), mult discutată și mai ales aprig combătută, nu este străină de moștenirea antică a e. ♦ Ehurile* biz. nu au rămas, la rându-le, în afara acestei tradiții și poate unele influențe târzii, fiind puse, ca în întreg ev. med., în legătură cu necesitățile de expresie ale muzicii culte. Străine de noțiunea de major sau minor, ehurile au caractere precise, conforme cu anumite cântări, caractere completate – în spiritul teoriei antice – și de modificările de „mișcare” ale „tactului” (stilului*): irmologic, stihiraric și papadic. O complicată structură a finalelor* și a sunetelor interioare de referință, a treptelor* mobile, au îndepărtat totuși ehurile de e. originar, mai ales sub influența muzicii orient. „Ifosul”, devenit termen peiorativ în optica tradiționaliștilor sau, dimpotrivă, a celor ce doreau progresul țintind tocmai eliminarea orientalismelor, provine indubitabil din e.: „Dacă nu cântă cineva cântece cu amestecături de pestrefuri*, nu era primit ca dascăl la biserică; iar de cânta cineva melodii turcești, fără să știe ceva bisericește, acela, dacă era grec, era primit și recomandat ca dascăl desăvârșit, cu ifos turcesc de Țarigrad; iar românul, de ar fi avut meșteșugul și iscusința lui Orfeu și glasul lui Cucuzel, îndată i se zicea, că nu e bun de nimic, că cânta Vlahica și că nu are profora de Țarigrad” (Macarie, din prefața la Irmologhion, 1823). 3. În sensul consacrat de etnologie, specificul etico-estetic al muzicii folclorice*, al unui popor. Totalitatea trăsăturilor folc. [privind genurile (I, 3)], structura melodico-ritmică, raporturile melodiei cu versul, integrarea muzicii în fenomenele sincretice* etc., se determină nu o dată prin apelul la teoria antică a e. (2). P ext.: dominanta etic-estetică, suprastilistică a unei muzici culte, de obicei de orientare națională.

EXECUTORIU, -IE, executorii, adj. (Jur.) Care trebuie executat, care trebuie pus în aplicare. ◊ Hotărâre executorie = hotărâre care poate fi executată de îndată. [Pr.: eg-ze-] – Din fr. exécutoire, lat. executorius.

EXECUTORÍU, -IE (< fr., lat.) adj. (Dr.) Care dă loc de executare, care poate fi executat. ◊ Hotărâre e. = hotărâre care poate fi executată de îndată, fie că este definitivă, fie că se încadrează într-un caz de execuție provizorie. ◊ Titlu e. = act care servește drept temei unei executări silite. ◊ Formulă e. = ordin de executare pus pe hotărârea definitivă a unui organ de jurisdicție pentru a o transforma într-un titlu executoriu și a da loc la executarea ei silită.

EXIGIBIL, -Ă, exigibili, -e, adj. (Despre obligații bănești) A cărei executare poate fi cerută de îndată de către creditor. – Din fr. exigible.

1) fármec n., pl. e (lat. phármacum, d. vgr. phármakon, medicament, venin, la pl. „farmece”. V. farmacie). Est. Pl. Fărmăcătorie, vrajă, oare-care micĭ obĭecte și substanțe descîntate crezînd că așa veĭ face altuĭa un răŭ saŭ un bine: a face farmece. Fig. Încîntare, grație, atracțiune irezistibilă: farmecu frumusețiĭ. Ca pin farmec, ca pin minune, îndată (vorbind de o schimbare). – În nord farmăc, pl. ăce și ece. Vechĭ și farmăcă, f., pl. ăcĭ. Și azĭ în est pl. f. farmecĭ. În vest pl. n. farmece. V. fapt și făcut 1.

*fascízm n., pl. e (d. fascist). Doctrina politică a fasciștilor. – Fascizmul a apărut după războĭu mondial ca o reacțiune patriotică contra teroriĭ socialiștilor și bolșevicilor italienĭ, pe care ĭ-a învins răpede și decisiv. În 1922, șeful lor, Mussolini, a fost chemat să ĭa frînele guvernuluĭ, după care valuta italiană s’a urcat îndată.

FLAGRANT, -Ă adj. evident, izbitor. ♦ ~ delict = delict descoperit în momentul sau îndată după făptuirea lui. (< fr. flagrant, lat. flagrans)

frână f. aparat spre a opri îndată mersul unei mașini, unui vagon sau tramvaiu (= fr. frein).

gașperiță (gheșperiță) f. 1. țigancă slută: gașperița se duse îndată în bucătărie ISP.; 2. zină rea și slută care locuia dincolo de vântul turbat: acolo era tărâmul gașperiței ISP.

GHIOCEL ~i m. Plantă erbacee perenă cu frunze liniare, cu o singură floare de culoare albă, care înflorește îndată cum se topește zăpada. /ghioc + suf. ~el

hareciu n. (învechit) adjudecare. ║ int. adjudecat (termen încă popular): telalul strigă îndată: zece galbeni fata giudelui! cine dă mai mult? una, două, trei, hareciu! AL. [Turc. HAREČ].

hipotermie s. f. (biol.) ◊ „Dacă am spitaliza pacientul îndată după accident, dacă s-ar respecta în ambulanță condițiile de hipotermie (răcire) a suprafeței traumatismului și dacă, în fine, am putea interveni fără întârziere, rezultatele obținute ar fi mai presus de așteptări.” Sc. 4 I 78 p. 3; v. și 22 III 81 p. 1 (din fr. hypothermie; DM, DZ; DN3, DEX-S)

2) ĭáca și (rar) ĭácă și (ob.) ĭacătă, interj. (sîrb. jako, acuma, îndată. Ĭacătă e infl. de ĭată [care vine d. alb. ĭate, vsl. sîrb. bg. eto], care e sin. cu ĭacă, dar nu se maĭ aude azĭ). Vezi, na, uĭte-te: ĭaca doĭ francĭ, ĭacătă-l, ĭacăt-o, ĭaca-țĭ francu (na francu tăŭ); ĭaca na, poftim, ĭa uĭtați-vă (la o surpriză, la o primejdie)! Ĭaca așa, ĭac’așa, așa! ĭaca’ndată, îndată, chear acuma (voĭ face ce vreĭ ș. a.).

IMEDIAT, -Ă, imediați, -te, adv.. adj. 1. Adv. Fără întârziere, numaidecât, îndată, acum, acuși, acușica. 2. Adj. Care urmează să se producă fără întârziere; care este de primă necesitate sau urgență; care se află la o distanță foarte mică de cineva sau de ceva. [Pr.: -di-at] – Din fr. immédiat, lat. immediatus.

*imediát, -ă adj. (lat. immediatus, in-, ne, și *mediatus, care e la mijloc. V. mediŭ, mijloc). Care lucrează, se face direct, nu pin saŭ după altu: cauza imediată a morțiĭ a fost glonțu; succesoru imediat al luĭ Ștefan cel Mare a fost fiu luĭ numit Bogdan. Adv. Pe loc, numaĭ de cît, îndată: după asta a plecat imediat.

IMEDIAT adv., adj. 1. adv. v. acum. 2. adv. grabnic, iute, îndată, rapid, repede, urgent, (prin Transilv.) pripește. (Vino să vezi ~!) 3. adv. v. curând. 4. adj., adv. v. prompt. 5. adj. v. nemijlocit.

IMEDIAT, -Ă I. adj. care urmează să se producă fără întârziere; nemijlocit; (p. ext.) de primă urgență. II. adv. neîntârziat, numaidecât, îndată. (< fr. immédiat/ement/, lat. immediatus)

IMEDIAT adj. Care se produce fără întîrziere; nemijlocit. // adv. Neîntîrziat, numaidecît, îndată. [Pron. -di-at. / < fr. immédiat, cf. lat. t. immediatus].

IMEDIAT¹ adv. 1) În momentul cel mai apropiat; fără întârziere; neîntârziat. 2) Chiar acum; în acest moment; îndată. [Sil. -di-at] /<lat. immediatus, fr. immédiat

IUTE, iuți, adj. 1. Care acționează sau reacționează repede; expeditiv, prompt; care se produce repede, prompt. Om iute. Replică iute. ♦ Care fuge, aleargă, înaintează repede, rapid. Cal iute. Mers iute. ♦ (Adverbial) În grabă, repede, imediat, îndată. S-a dus iute acolo. ♦ Care se produce cu tărie, cu forță. Ploaie iute. 2. Care se enervează, se supără, se mânie ușor; irascibil; violent. 3. Care are gust înțepător; care produce o senzație gustativă usturătoare; picant. Mâncare iute. Gust iute. ♦ Care produce o senzație olfactivă înțepătoare și neplăcută. Miros iute. – Din sl. ljutŭ.

împác, a -păcá v. tr. (lat. pacare, a liniști, d. pax, pácis, pace; it. pagare, fr. payer, pv. sp. pg. pagar. V. pacific). Fac pace, conciliez: eĭ eraŭ certațĭ între eĭ dar eŭ ĭ-am împăcat. Mulțămesc, satisfac: această vorbă ĭ-a împăcat pe toțĭ. Liniștesc, potolesc: l-am împăcat îndată dîndu-ĭ ce cerea. V. refl. Intru ĭar în relațiunĭ amicale cu cineva. Mă potrivesc în gusturĭ, în obiceĭurĭ, trăĭesc în pace cu: aceștĭ oamenĭ se împacă bine între eĭ. (V. pogodesc). Mă învoĭesc, convin: m’am împăcat să-ĭ plătesc un franc pe zi.

îndată adv.

îndată adv.

îndátă adv. (în și dată). Pe dată, imediat. Îndată ce și (maĭ puțin bine) de îndată ce, imediat ce, cum: îndată ce l-a văzut (saŭ cum l-a văzut), l-a și prins. – Se poate scrie și în dată, ca pe dată. Fam. și pop. în data mare, foarte răpede: a venit în data mare.

ÎNDATĂ adv. Fără întârziere; imediat; acuși; acum. ◊ (De) ~ ce imediat ce; imediat după cei; cum. /în + dată

ÎNDATĂ adv. 1. v. acum. 2. v. imediat. 3. v. curând.

ÎNDATĂ adv. Imediat, numaidecât, acum; acuși, acușica. ◊ Loc. conj. (De) îndată ce = imediat ce, după ce, când. ◊ Expr. (Reg.) Îndata-mare = în cea mai mare grabă. – În + dată.

îndată adv. numaidecât, într’un moment. [V. dată].

îndată ce loc. conjcț.

îndată ce loc. conjcț.

lépră f., pl. e (ngr. și vgr. [de unde și lat.] lépra, d. vgr. leprós, solzos). O grozavă boală de pele. Fig. Lucru hidos: lepra vițiuluĭ. Persoană antipatică: cine-ĭ lepra asta? V. pricază. – Lepra e molipsitoare și e cauzată de un bacil specific numit al luĭ Hansen, care seamănă cu al ofticiĭ și care face ca pelea să se acopere cu pústule și solzĭ. În vechime ĭa bîntuĭa cu furie în basinu Mediteraneĭ, pe unde și azĭ e în stare endemică. Dar adevăratele eĭ focare îs în Indochina, China, Japonia, Antile, Brazilia și Noua Caledonie. Din Orient în Eŭropa a fost adusă de armata romană. În România se află vre-o 300 de leproșĭ, dintre care ceĭ maĭ mulțĭ în județu Tulcea, ĭar uniĭ instalațĭ în leprozeria de la Răchitoasa (Tecucĭ). Lepra durează anĭ întregĭ și e une-orĭ incurabilă. Un bolnav în România a suferit 69 de anĭ de ĭa. – Mult timp leproșiĭ aŭ fost un obĭect de oroare și dezgust. O lege a luĭ Moĭse îĭ separa de restu poporuluĭ. După cruciate, pustiirile eĭ ajunsese spăĭmîntătoare. Atuncĭ s’aŭ fundat spitale pentru leproșĭ, și numaĭ în Eŭropa ele eraŭ 20,000 în seculu XIII (V. lazaret, lazarone). Îndată ce se semnala un caz de lepră, bolnavu era dus la biserică, i se cînta rugăcĭunea morților, și pe urmă-l duceaŭ la spital saŭ la îngrăditura rezervată lor. Fie-care lepros era obligat în apusu Eŭropeĭ să poarte o cîrîitoare specială ca să-ĭ înștiințeze pe trecătorĭ să se ferească de el. Xavier de Maistre, în Leprosu din cetatea Aosteĭ, a descris admirabil trista condițiune a acestor nenorocițĭ.

LOC ~uri n. 1) Punct sau porțiune determinată în spațiu. ◊ A lua ~ a se așeza. A-și face ~ a-și croi drum. A face (cuiva) ~ a se da la o parte pentru a trece sau a se așeza cineva. A ține ~ul a înlocui pe cineva. A umbla din ~ în ~ a umbla dintr-o parte în alta. Din capul ~ului de la început. A se opri în ~ a se opri brusc. A-i sta cuiva mintea în ~ a nu putea judeca; a rămâne buimac; a se buimăci. A-i veni inima la ~ a-i trece frica; a se liniști. A pune pe cineva la ~ul lui a pune pe cineva la punct. La un ~ împreună; laolaltă. Pe ~ a) pe aceeași porțiune de teren; b) acolo unde se află cineva sau ceva; c) imediat; îndată. A sta pe ~ a nu merge mai departe; a se opri. Peste tot ~ul în toate părțile; pretutindeni. Pe unele ~uri unde și unde; pe alocuri. A rămâne (sau a sta) ~ului a rămâne nemișcat; a se opri. A-și afla ~ul a se stabili undeva. A nu-și (mai) afla ~ul a nu avea astâmpăr; a fi agitat. A veni (sau a se duce, a trimite) la fața ~ului a veni (sau a se duce, a trimite) acolo unde s-a petrecut ceva. Pe ~ repaus! comandă militară în urma căreia soldatul ia o poziție liberă, rămânând însă nemișcat. A o lua (sau a porni) din ~ a pleca de undeva. 2) Bucată de pământ, rezervată special pentru ceva. ◊ ~ de casă teren pe care urmează să fie construită o casă. ~ de pășune bucată de pământ necultivat, unde sunt păscute vitele. 3) Întindere mare de pământ, având anumite caracteristici specifice; regiune; meleag; ținut. ~uri mlăștinoase. 4) Localitate, regiune, țară în care s-a născut cineva sau de unde își trage originea. ◊ (A fi) de ~ (sau din partea ~ului) (a fi) de baștină; a fi din regiunea dată. 5) Spațiu ocupat de cineva sau de ceva. ◊ ~ de muncă instituție sau întreprindere în care o persoană își desfășoară activitatea. 6) Funcție deținută de o persoană într-o instituție, întreprindere sau organizație; post; serviciu. ◊ Are un ~ bun are un serviciu bun. 7) Situație socială a unei persoane. 8) Situație favorabilă; moment potrivit; ocazie; prilej. ◊ A avea ~ a se întâmpla; a se produce. 9) Fragment într-o scriere unde a apărut o informație sau o relatare. 10): În ~ de... (sau în ~ul... ) indică o înlocuire, o substituire. În ~ să... (sau de a... ) indică opoziția între două idei. /<lat. locus

loc n., pl. urĭ (lat. lŏcus, it. luógo, pv. loc, fr. lieu, cat. lloc, sp. luego, pg. logo). Spațiŭ ocupat de un corp: casă zidită pe locu alteĭ case. Spațiŭ liber: această casă are mult loc în prejur, trăsurile nu maĭ aveaŭ loc de trecut. Punct anumit, regiune, ținut: mă duc în locu natal, în munțiĭ noștri îs locurĭ încîntătoare. Localitate: obiceĭurile loculuĭ. Punct fix unde trebuĭe să staĭ orĭ să șezĭ: acest vagon are 24 de locurĭ. Parte a corpuluĭ: el a fost rănit în treĭ locurĭ, corabia s’a spart în doŭă locurĭ. Pasagiu dintr’o carte: citind această carte, am plîns în multe locurĭ. Timp potrivit, ocaziune: nu e acuma loc de vorbă. Rang, treaptă, pozițiune socială saŭ ĭerarhică: lăsați-l pe mojic la locu luĭ! Adv. Loculuĭ, pe loc, tot în acel loc, tot aicĭ: a rămînea loculuĭ, această scrisoare e adresată loculuĭ )lat. loco). De loc, de fel, nicĭ de cum: vîntu nu sufla de loc. La loc, cum eraĭ în ainte: du-te la loc (reĭațĭ locu), la loc (reĭașĭ locu și pozițiunea!I, a face un lucru la loc (a-l face cum era, a-l repara). În loc de, pentru, înlocuind: eraŭ doĭ în loc de unu. La un loc, împreună: frațiĭ locuĭaŭ la un loc. Pe loc (în Olt. de loc), imediat, îndată, numaĭ de căt: cum l-a văzut, pe loc l-a și prins. În partea loculuĭ, în localitate. Din capu loculuĭ, chear de la început. În primu loc, în primu rînd, între ceĭ (cele) dintîĭ. Locurĭ comune, în retorică, izvoare generale din care se aprovizionează un orator, ideĭ generale, adevărurĭ banale (V. truizm). Locurĭ rele, 1. locurĭ pe unde poporu crede că umblă spiritele rele, strigoiĭ, stahiile, 2. localurĭ de corupțiune. Locurĭ sfinte, unde-s bisericĭ și mînăstirĭ, maĭ ales Ĭerusalimu și Muntele Atos. Locurĭ albe, pasagiĭ libere (nescrise) în carte. A avea loc (fr. avoir lieu), a se face, a se întîmpla: ceremonia va avea loc mîne. A da loc, a da ocaziune: această vorbă a dat loc uneĭ discusiunĭ aprinse. A ținea loc, a înlocui: locotenentu ținea loc de căpitan. A face loc cuĭva, a-ĭ lăsa loc liber ca să treacă orĭ să șeadă (ca simplă interj. loc! adică „facețĭ loc de trecut”). A lua loc, a ocupa loc, a te pune pe scaun. A nu-țĭ afla loc saŭ locu, a nu putea sta loculuĭ de neliniște. A pune pe cineva la locu luĭ, a-l forța să se astîmpere. A fi la locu tăŭ, a te purta cuviincĭos. Acest cal nu ĭa din loc, nu urnește căruța din loc, ci numaĭ se agită.

logofăt m., pl. ețĭ (ngr. logothétis, d. vgr. logothétes [lógos, cuvînt, socoteală, și tithemi, pun]; vsl. logotheiŭ, turc. loghofet). Vechĭ. Cancelar, ministru (primu boĭer, prezident al divanuluĭ, redactoru documentelor și șefu ispravnicilor. În Țara Românească el venea în rang îndată după marele ban). Marele logofăt, prezidentu divanuluĭ; al doĭlea logofăt, vice-prezidentu divanuluĭ; al treilea logofăt, secretaru mareluĭ logofăt. Logofătu credințeĭ, ministru de culturĭ (bisericile și școalele). Logofătu dreptățiĭ, ministru de justiție. Logofătu de obiceĭurĭ, maestru de ceremoniĭ al curțiĭ domneștĭ. Logofăt de taĭnă, secretar (maĭ ales domnesc), copist. Logofăt de divan, scriitor de documente. Titlu onorific boĭerilor de la țară. Azĭ Munt. Pop. Notar (numit și logofăt de sat). Iconom, intendent ș. a. (la țară). Mold. Fecĭor boĭeresc. Fig. Iron. Intelectual, tînăr maĭ spălat, scriitoraș ș. a. (căruĭa i se zice: Logofete, brînză în bete, lapte acru’n călămărĭ, chiŭ și vaĭ pin buzunărĭ, adică „e foarte sărac cu asemenea meserie”). V. boĭer.

MASCĂ, măști, s. f. 1. Bucată de stofă, de mătase, de dantelă, de carton etc. (înfățișând o față omenească sau figura unui animal) cu care își acoperă cineva fața sau o parte a ei (pentru a nu fi recunoscut), lăsând numai ochii descoperiți; obrăzar. ◊ Mască mortuară = mulaj în ghips al feței unei persoane, făcut îndată după deces. ◊ Expr. A-și scoate (sau a-și arunca, a-și lepăda etc.) masca sau a ridica (sau a lua, a smulge, a rupe) masca (cuiva) = a se arăta sub adevăratul aspect, a(-și) da pe față firea sau intențiile ascunse, a (se) dezvălui minciuna, înșelătoria (cuiva), a apărea sau a face să apară în adevărata lumină; a (se) demasca. ♦ Persoană mascată. ♦ Fig. Înfățișare falsă. ♦ Expresie neobișnuită a feței (provocată de o emoție, de un sentiment puternic etc.). 2. Machiaj; p. ext. preparat cosmetic care se aplică pe față pentru întreținerea tenului. ♦ Fizionomia unui actor machiat. 3. Dispozitiv care acoperă parțial sau total o persoană, un animal, un obiect pentru a le proteja, a le ascunde vederii. 4. Lucrare menită să ascundă vederii inamicului un obiectiv militar; adăpost individual săpat de fiecare soldat pe câmpul de luptă. – Din fr. masque, germ. Maske.

Midas (sau Mida), rege frigian și fiul lui Gordius. Fiindcă s-a purtat bine cu Silenus, care se rătăcise din cortegiul lui Dionysus, zeul i-a făgăduit drept răsplată să-i îndeplinească orice dorință. Lacom de bogății, Midas a cerut ca tot ceea ce va atinge să se transforme în aur. Voia i s-a împlinit. Cînd a vrut însă să se ospăteze n-a putut pune nimic în gură căci, de îndată ce le atingea băutura și bucatele se transformau în aur. Însetat și înfometat, bogatul rege i-a cerut atunci lui Dionysus să-l scape de darul său împovărător. Zeul l-a îndemnat să se scalde în apele Pactolului. Midas s-a supus și a redevenit muritor de rînd. În schimb, apele în care s-a scăldat au rămas de atunci aurite. O altă întîmplare atribuită regelui frigian este judecata la care a fost chemat de către Apollo și Pan, ca să-și spună părerea. Cei doi se întreceau odată în măiestrie cîntînd. Întrebat care cîntă mai frumos, Midas i-a dat întîietate lui Pan. Mînios, Apollo a făcut atunci să-i crească, de o parte și de alta a capului, o pereche de urechi de măgar. Cuprins de rușine, Midas și le-a ascuns sub o scufie. Nimeni nu știa de existența lor, în afară de un sclav care venea să-l tundă. Acesta, martor al unui lucru atît de neobișnuit, nu s-a putut abține și, fiindcă fusese oprit să vorbească sub amenințarea pedepsei cu moartea, a făcut o gaură în pămînt și a șoptit acolo că „regele Midas are urechi de măgar”. Din pămînt a răsărit însă o trestie, ale cărei crengi, la adierea vîntului, spuneau tuturor secretul aflat. În felul acesta, în scurt timp toată lumea a aflat de pățania regelui.

MINTEN adv. (Reg.) Îndată, imediat, numaidecât; în grabă, repede; mintenaș. [Var.: minteni adv.] – Din magh. menten.

minten, adv. – Îndată, numaidecât, imediat: „Minten pă ea o legat-o / Și-n Tisa o aruncat-o” (Țiplea 1906: 431). – Din magh. mindjárt „îndată” (Țurcanu); magh. menten „imediat”.

MINTENAȘ adv. (Reg.) Îndată, imediat, numaidecât; în grabă, repede; minten. – Minten + suf. -aș.

MINTENAȘ adv. v. curând, devreme, fuga, grabnic, imediat, iute, îndată, neîntârziat, numaidecât, rapid, repede.

mintenáș și míntenĭ adv. (ung. menten). Trans. Pop. Îndată, imediat.

mintenaș adv. îndată (provincialism ardelenesc): că colea-i Grigoraș și lua-l’oiu mintenaș POP. [Și minteni («minteni fetele spoiesc» POP.) = ung. MENTEN].

MINTENI adv. v. curând, devreme, fuga, grabnic, imediat, iute, îndată, neîntârziat, numaidecât, rapid, repede.

*minút n., pl. e și *minútă f., pl. e (fr. minute f., it. minuto m., d. lat. minutus, mărunt, întrebuințat ca subst. în evu mediŭ). A șaĭ-zecea parte dintr’o oră și dintr’un grad de cerc. Fig. Moment, timp foarte scurt: mă întorn într’un minut. La minut, la moment, îndată.

MINUT, -Ă, minute, s. n., s. f. I. S. n. 1. Unitate de măsură a timpului, egală cu a șaizecea parte dintr-o oră și care cuprinde șaizeci de secunde. ♦ P. gener. Interval scurt de timp. ◊ Loc. adj. și adv. La minut = (care se execută) pe loc, imediat. ◊ Loc. adv. Într-un minut = îndată, imediat. Din minut în minut = dintr-un moment în altul. ♦ Moment în care se întâmplă sau trebuie să se întâmple ceva. 2. (Concr.; la pl.) Mâncare (frugală) pregătită pe loc, la comanda consumatorului. 3. (Mat.) Unitate de măsură pentru unghiuri și arcuri, egală cu a șaizecea parte dintr-un grad. II. S. f. 1. Original (în creion) al unei hărți, al unui plan topografic etc., pe baza căruia se întocmește harta, planul topografic etc. respectiv. 2. (Jur.) Parte dintr-o hotărâre întocmită după terminarea deliberării, care cuprinde soluția dată de organul de justiție. 3. Document în care sunt consemnate hotărârile luate în urma unei consfătuiri. [Pl. și: (I 2) minuturi] – Din fr. minute, it. minuto, rus. minuta, germ. Minute.

*momént n., pl. e (lat. momentum din movimentum, mișcare, d. movére, a mișca. V. mobil). Timp foarte scurt, clipă: mă întorn într’un moment. Ocaziune, timp favorabil: a prinde momentu, a profita de moment. Timpu prezent: moda momentuluĭ. Un moment, așteaptă, ascultă, scuză un moment! Din moment în moment orĭ dintr’un moment într’altu, din clipă’n clipă, foarte curînd: el trebuĭe să vie din moment în moment. În acest moment, în timpu prezent. La moment, îndată, imediat. Din moment ce, odată ce, de oare ce, fiind-că.

MOMENT, momente, s. n. 1. Interval scurt de timp; clipă, secundă. ◊ Loc. adj. De moment = de scurtă durată; efemer; vremelnic. ◊ Loc. adv. Pentru moment = provizoriu, deocamdată, pentru scurt timp. Pe moment = în prima clipă, în acea clipă. În tot momentul = în permanență, tot timpul. La moment = imediat, pe loc; p. ext. la timp. Din moment în moment sau dintr-un moment într-altul = imediat, chiar acum; curând, îndată. (Nici) un moment = deloc, niciodată. ◊ Loc. conj. Din moment ce... = de vreme ce..., deoarece... ♦ Perioadă scurtă în desfășurarea unui proces; fază, etapă. ◊ Ultimele momente (ale unui om) = clipele dinainte de moarte. ◊ Loc. adv. În momentul de față = actualmente, în prezent. Din primul moment = chiar de la început. În ultimul moment = chiar înainte de expirarea ultimului termen, când nu mai este nici o clipă de pierdut. La un moment dat = într-un anumit timp (nedeterminat); deodată. Un moment, se spune pentru a solicita cuiva o clipă de răgaz, o întrerupere. ♦ Episod din acțiunea unei scrieri literare; p. ext. specie a genului epic în care este surprins un instantaneu semnificativ din viața cotidiană. ♦ Dată, termen. ♦ Mărime fizică egală cu produsul dintre valoarea unei mărimi date și una sau mai multe distanțe în raport cu un punct, cu o axă sau cu un plan. 2. Ocazie favorabilă; prilej. – Din lat. momentum, fr. moment, it. momento, germ. Moment.

MOMENTAN adv. v. curând, devreme, fuga, grabnic, imediat, iute, îndată, neîntârziat, numaidecât, rapid, repede.

mult, -ă adj. (lat. mŭltus, mult; it. molto, sic. multu, pv. mout, vfr. molt, mout, cat. molt, sp. mucho, muy, pg. multo). În mare număr orĭ cantitate: mulțĭ oamenĭ, multe lucrurĭ; multă lume, apă. Maĭ mulțĭ, cîțĭ-va, un număr indefinit. N. pl. Multe lucrurĭ: învățațiĭ știŭ multe. A nu ști multe, a nu umbla cu formalitățĭ, a termina lucrurile energic: acest prefect nu știe multe, și de aceĭa toțĭ îĭ știŭ de frică. A te supăra ușor, a lovi îndată: ferește-te de nebun, că nu știe multe. Adv. În mare cantitate, cu mare intensitate, tare, foarte: a ploŭat mult, mult mă mir. Timp îndelungat, mult timp: apa a curs mult, mult am răbdat. De mult, cu mult timp în ainte, de mult timp: știam de mult (saŭ: de demult). Cu mult, cu mare diferență de timp, de grad: știam cu mult (timp) în ainte, l-a întrecut cu mult. De multe orĭ, adese-orĭ, des. De maĭ multe orĭ, de cîte-va orĭ. Mult și bine, orĭ-cît timp: poțĭ să bațĭ mult și bine: nu ți se va deschide! Maĭ mult orĭ maĭ puțin (saŭ și: mult, puțin), întru cît-va, într’o oare-care măsură, cam: acest țăran e maĭ mult orĭ maĭ puțin instruit. Cel mult, maximum, în cel maĭ răŭ caz: acest moșneag are cel mult 80 de anĭ. Interj. Ce!, cît de!: Mult e dulce mĭerea! Mult e bine aicĭ! Mult eștĭ prost, măĭ!

2) múșchĭ m. fără pl. ca plantă și n., pl. urĭ, ca marfă (lat. *músculus, dim. d. muscus, mușchĭ [plantă], it. múschio și [rar] músco, sp. pg. musgo, înrudit cu germ. moos, vgerm. mos, de unde vine fr. mousse; rus. moh). O plantă criptogamă care crește pe stîncĭ, petre, zidurĭ vechĭ, trunchĭurĭ de arborĭ, pintre arboriĭ pădurilor, pe supt tufișurĭ ș. a. Prov. Peatra care se rostogolește nu prinde mușchĭ, omu instabil nu strînge avere. – Supt numele de mușchĭ se cuprind în bot. diferite plante micĭ care trăĭesc la umezeală, dar rezistă și celor maĭ marĭ uscăcĭunĭ, ca mnium, bryum, hypnum, polýtrichum, sphagnum ș. a. Mușchĭu se înmulțește pin sporĭ, n’are vase lemnoase, nicĭ rădăcinĭ, ci numaĭ niște firișoare care aduc nutrimentu și fixează planta. El se poate usca așa de mult în cît să se prefacă în praf. Dar, îndată ce e udat de ploaĭe, renaște. El se fixează pe locurile cele maĭ sărace în substanțe nutritive, acolo unde plantele marĭ ar peri de foame. Cele maĭ multe substanțe nutritive îĭ vin din apa de ploaĭe, care le aduce în drumu luĭ. Ocupînd stîncile ca un covor, el formează încet-încet un pămînt vegetal, pe care se pot fixa pe urmă și plante maĭ marĭ, așa în cît el e principalu înaintaș al vegetațiuniĭ. În locurile mlăștinoase, unde nu poate putrezi bine mușchiu mort, el se carbonizează și se preface într’un cărbune poros numit turbă, cum e maĭ ales în Irlanda (unde o zecime din pămînt e acoperită de turbă), în Olanda, Bavaria, Prusia, ĭar în România, în munțiĭ Leaoteĭ (Dîmbovița) și la Dorna (Suceava). V. la turbă. Mușchĭu absoarbe multă apă, ceĭa ce ține umed pămîntu pădurilor. Unde se taĭe o pădure, pere și mușchĭu ĭubitor de umbră, și, dacă e la munte, ploile torențiale ĭaŭ pămîntu vegetal, scot la iveală stîncile, formează șivoaĭe și, nefiind oprite de vegetațiune, dărîmă tot în calea lor. Pe urmă, fiind-că toată se scurge violent, seacă izvoarele, și dezolarea se întinde în prejur. Mușchĭu servește ca adăpost insectelor, painjinilor, melcilor și altor vietățĭ în timpu ĭerniĭ. Păsările îșĭ fac cuĭburile tot din mușchĭ, ĭar oameniĭ îl întrebuințează la împachetat și umplut pernele, saltelele și mindirele. Cînd mușchĭu se desvoltă pin pășunĭ și ogoare, face răŭ, că răpește plantelor lumina, aeru, nutrimentu și locu. Chear pe scoarța arborilor nu trebuĭe lăsat, că formează ascunzătorĭ p. insecte stricătoare și ține prea mult timp tulpina umedă, în cît ĭa poate putrezi.

mușteríŭ m. (turc. ar. mušteri, d. ar. šira, ištíra, cumpărătură; ngr. musteris, bg. sîrb. mušteríja). Vechĭ. Cel ce oferă maĭ mult la mezat. Azĭ. Client la prăvălie, la trăsură, la barcă ș. a. Fig. Iron. Hoț: ține-țĭ bine geamantanu, că’ndată se găsește un mușteriŭ. – Și -iríŭ, ĭar în nord -eréŭ.

napristan adv. îndată, imediat: cu înaltă poruncă să-l aducă napristan la Craiova CAR. [Sârb. NAPRASAN, iute, pe neașteptate (v. năpraznă)].

NĂPRISTAN adv. (Înv. și reg.) Îndată, numaidecât; fără întârziere. [Var.: napristan adv.] – Din sl. neprĕstanĭno.

nepristan adv. – 1. Continuu fără încetare. – 2. Îndată, imediat. – Var. napristan. Sl. neprĕstanĭno (Tiktin).

NEPRISTAN adv. v. continuu, curând, devreme, fuga, grabnic, imediat, iute, încontinuu, îndată, întruna, mereu, morțiș, musai, neapărat, necontenit, necurmat, negreșit, neîncetat, neîntârziat, neîntrerupt, neobosit, neostenit, numaidecât, obligatoriu, permanent, pururi, rapid, repede, veșnic.

NICI adv., conj. I. Adv. 1. (Precedă cuvântul sau cuvintele care poartă accentul frazei, exprimând o negație mai categorică decât „nu” și fiind de obicei dublat de „nu”) Nici nu s-a clintit. 2. (În expr.) Nici că = deloc nu... 3. (Împreună cu pron. nehot. „unul”, „una” formează pronume negative) Nu mai e nici unul. ◊ (Adjectival; urmat de art. nehot., „un”, „o”) Nici un zgomot, nici o adiere de vânt nu se simte. II. Conj. (De obicei urmat de „nu”; leagă două sau mai multe propoziții, stabilind un raport de coordonare copulativă și purtând accentul în frază; repetat, arată excluderea, pe rând, a ideilor exprimate prin propozițiile sau prin cuvintele pe care le precedă) Nu are timp, nici nu dorește. Nici nu vede, nici nu aude. ◊ (Leagă două sau mai multe părți ale unei propoziții negative) A fost furtună mare, nu vedeai nici înainte, nici înapoi. ◊ Expr. Nici una, nici două sau nici una, nici alta = îndată, numaidecât; brusc, pe neașteptate. ◊ (Între „nici” și cuvântul negat se intercalează pron. pers. „tu”, iar verbul se omite) Nici tu casă, nici tu masă. – Lat. neque.

NUMAI adv. 1. (Indică restricția sau exclusivitatea) Nu mai mult de(cât)..., nu altceva sau altcineva decât..., nimeni sau nimic în afară de..., nu altfel decât..., nu altă dată sau în altă împrejurare decât..., nu în alt loc decât..., nu în alt scop sau din altă cauză decât...; doar; exclusiv. ◊ Loc. conj. Numai să... (sau de..., dacă...) = doar dacă, cu condiția să... ◊ Expr. Nu numai că... = în afară de faptul că..., pe lângă faptul că... Numai așa = a) în mod simplu, fără complicații; b) fără motiv, fără sens; c) în mod dezinteresat. ♦ (Adesea prin exagerare) În întregime, cu totul, complet; peste tot, cât vezi cu ochii. 2. (Indică modul) Pe punctul de a..., gata-gata să...; chiar, tocmai. ◊ (Înv. și reg.) Numai cât... (sau ce...) = îndată ce..., imediat ce... 3. (Înv. și pop.; indică timpul) Brusc, pe neașteptate; imediat, numaidecât. 4. (Adversativ; adesea cu valoare de conjuncție) Însă, dar; totuși; (după construcții negative) ci. ◊ Loc. conj. Numai că... = doar (atâta) că... [Var.: (pop.) numa adv.] – Nu + mai¹ sau lat. non magis.

NUMAI adv. v. brusc, curând, deodată, devreme, fuga, fulgerător, grabnic, imediat, instantaneu, iute, îndată, morțiș, musai, neapărat, negreșit, neîntârziat, numaidecât, obligatoriu, odată, rapid, repede, scurt, subit.

numai adv. 1. nu mai mult: era numai o casă; 2. excluziv: numai dânsul; numai decât, îndată. [Lat. NON MAGIS].

númaĭ adv. (lat. non, nu, și măgis, maĭ [mult]. V. cam). Excluziv, unicamente, nu alt-ceva saŭ nu alt-cineva: numaĭ el să vie, el numaĭ să vie, paharu s’a spart și s’a făcut țăndărĭ, era numaĭ el (= nu era de cît el). Numaĭ să, dar să, cu condițiune ca: Du-te! Numaĭ să nu regrețĭ! Du-te! Numaĭ să știĭ că nu te maĭ întornĭ! Numaĭ bun (bine), tocmaĭ bun (bine), cum trebuĭe: apa e numaĭ bună (de caldă, rece, dulce). Fără numaĭ, (Vechĭ. Rar azĭ), de cît numaĭ, ci numaĭ: nimenea, numaĭ fără el. Numaĭ de cît, îndată, imediat, pe loc. Numaĭ că, dar: Poțĭ să zicĭ! Numaĭ că mințĭ! Corelativ cu ci: nu numaĭ rău, ci și leneș. Expletiv: numaĭ ce auzi că numaĭ ĭacătă că auzi că = auzi că. Unit cu cît (nord): n’a zis nimic, ci numaĭ cît s’a uĭtat (maĭ elegant: ci numaĭ s’a uĭtat), luați-vă numaĭ cît cărțile (maĭ elegant: numaĭ cărțile). – În limba vorbită se zice núma și nîma.

ODATĂ adv., adj. invar. 1. Adv. Într-un timp nedeterminat, cândva; a) (în legătură cu verbe la trecut) odinioară, mai de mult; b) (în legătură cu verbe la viitor sau cu valoare de viitor) de acum înainte, într-o bună zi, cândva. ◊ Expr. Odată și odată = a) de mult de tot, de foarte multă vreme; b) într-o bună zi, cândva, mai curând sau mai târziu. 2. Adv. (Pop.) Îndată, imediat; fără întârziere, brusc; deodată. 3. Adv. În sfârșit, în cele din urmă. 4. Adj. invar. În toată puterea cuvântului, întreg; p. ext. foarte reușit, foarte bun, excelent. – O³ + dată.

olăcar m. ștafetă: porni îndată un olăcar la Bathory BĂLC.

otpust n. rugăciune zisă cu voce înnaltă la sfârșitul unui serviciu divin; a da otpustul, a pune la cale; a-și da otpustul, a-și da ultima suflare: tata dintâi și mama îndată după el și-a dat otpustul CAR. [Slav. OTŬPUSTŬ, demisiune].

PENELOPA (în „Odiseea”), fiica lui Icar și naiadei Peribea, soția lui Ulise, mama lui Telemah. Simbol al castității și fidelității conjugale, a așteptat credincioasă, vreme de 20 de ani, întoarcerea soțului ei. Pentru a scăpa de insistențele pețitorilor, le-a promis că se va mărita cu unul dintre ei de îndată ce va isprăvi de țesut o pânză (în care urma să fie înmormântat socrul ei, Laerte) pe care ziua o țesea, însă tot ea o destrăma, de fiecare dată, noaptea. Pânza Penelopei simbolizează mereu o lucrare mereu reîncepută, care nu se sfârși niciodată.

peșin adv. – 1. În numerar. – 2. Îndată, numaidecît. – Var. înv. peșim. Mr. pișim. Tc. (per.) peșin „anticipat” (Șeineanu, II, 293; Lokotsch 1662; Ronzevalle 59), cf. ngr. πεσίν, iud. sp. pišin „numaidecît”. – Der. peșingea, adv. (înv., numerar), din tc. peșinci.

peșín adv. saŭ adj. fix (turc. [d. pers.] peșin, pișin). Numerar, în numerar, pe loc, gheață (uscațĭ): a plăti peșin, a avea banĭ peșin. Munt. Fam. Îndată, pe loc, imediat: a zice peșin. – Și peșim (Munt.). Greșit scris pe șin. Uniĭ zic și pe peșin (ca pe gratis).

PEȘIN adv. v. curând, devreme, fuga, grabnic, imediat, iute, îndată, neîntârziat, numaidecât, rapid, repede.

PEȘIN adv. 1. (Pop. și fam.; de obicei în legătură cu verbe ca „a da”, „a plăti”) În numerar, cu plata pe loc. ◊ (Adjectival) Bani peșin. 2. (Înv.) Îndată, imediat, numaidecât. [Var.: (înv.) peșim adv.] – Din tc. peșin.

plângere, plângeri s. f. Acțiunea de a (se) plânge și rezultatul ei; plâns, jeluire, tânguire. ◊ Valea plângerii (sau a lacrimilor) = (în limbajul biblic) pământ (considerat loc al suferințelor și al durerii). ◊ „Plângerea lui Iisus” = temă iconografică de origine bizantină, reprezentând punerea în mormânt a lui Iisus și jeluirea Lui. Apare frecvent în pictura și broderia medievală în țările române, în special în decorarea epitafurilor (de ex. Cozia, 1394; Neamț, 1437, etc.). În pictura occidentală a fost înlocuită treptat cu Pietà. ◊ Plângerile lui Ieremia = carte canonică a Vechiului Testament (5 cap.), atribuită profetului Ieremia, în care acesta deplânge decăderea regatului Iuda, pustiirea țării, suferințele poporului și ducerea lui în captivitate babilonică. A fost compusă îndată după dărâmarea Ierusalimului (c. 588 sau 585 î. Hr.). – Din plânge.

2) poléĭ n., pl. eĭurĭ și eĭe (d. vsl. polediti sen, a se acoperi cu gheață, d. ledŭ, gheață; sîrb. bg. paledica, poleĭ, de unde vine și polégniță, -cniță și póliviță în Ban. Trans.). Gheață supțire care provine dintr’o ploaĭe măruntă care îngheață îndată ce se depune pe petre, ramurĭ ș. a. – Și políce f. (Mold. Rar).

políție f. (rus. políciĭa, d. germ. polizei, it. polizia, nfr. police, vfr. policie, poliție, lat. politia, guvern, care vine d. vgr. politeta, guvern. V. politie). Administrațiune care menține ordinea și siguranța publică în orașe (poate fi și o poliție sanitară ș. a.): regulament de poliție. Oameniĭ care fac parte din această administrațiune: poliția a venit îndată, a denunța polițiiĭ. Localu acesteĭ administrațiunĭ: a te duce la poliție. A face poliție, a menține ordinea undeva. V. jandarmerie.

póznă f., pl. e (vgerm. posse, pl. possen, poznă). Fam. Glumă, bazaconie, ghidușie, farsă. Renghĭ, șotie, bozma, surpriză neplăcută: încet cu acest cal, că’ndată-țĭ face pozna. E poznă, e lucru mare (interesant, neplăcut ș. a.): nu te atinge de el (de ex., de un copil supărăcĭos), că-ĭ poznă!

raf, -uri, s.n. – Cerc de fier de la roata de lemn a carului (ALR 1956: 339): „C-a vini roata cu rafu’ / Și-ndată ți-a turti capu” (Bilțiu 2002: 65; Asuaju de Jos). Termen general în Ardeal; atestat și în Maramureșul din dreapta Tisei. – Din germ. Reif (sau Reifen „cerc; anvelopă, pneu”), prin intermediul magh. dial. raf (DER).

răpéd (est) și repéd saŭ repéz (vest), a -zí v. tr. (d. răpede, adj., de unde s’aŭ născut întîĭ formele acc. pe sufix, ca răpezit, apoĭ cele-lalte. Cp. cu limpezesc, netezesc, umezesc. – El răpéde, să răpeádă, în vest repéde, să repeadă și -eáză). Arunc cu putere: reduta’n noĭ răpede un foc cît nu-l încape gîndu (Al.). Trag, aplic violent: ĭ-a și răpezit un pumn. Împing răpede, fac să meargă răpede, grăbesc: generalu răpezi escadroanele, stafetele. Vechĭ. A răpezi cărțĭ (N. Cost. 1, 487), a trimete scrisorĭ în grabă. V. refl. Mă arunc, năpădesc, năvălesc: soldațiĭ se răpeziră la luptă, caliciĭ la pomană. Mă duc în grabă: s’a răpezit pînă acasă și s’a’nturnat îndată. V. lansez.

recunoaște v. 1. a-și readuce aminte despre o persoană sau un lucru ce cunoaștem: l’am recunoscut îndată; 2. a distinge după vr’un semn: scriitorul mare se recunoaște după stilul său; 3. a descoperi adevărul despre ceva: s’a recunoscut inocența lui; 4. a observa de aproape: a recunoaște pozițiunile inimicului; 5. a admite ca just, a mărturisi ca adevărat: a-și recunoaște greșelile, a recunoaște o datorie; 6. a se declara tatăl sau mama unui copil; 7. a avea recunoștință pentru: recunosc acest serviciu; 8. a regăsi la altul părerile, sentimentele sale.

REPEDE, repezi, adj., adv. I. Adj. 1. (Despre mișcări) Care se produce fără întârziere; iute, rapid; (despre lucruri în mișcare) care se deplasează cu repeziciune, cu iuțeală; (despre ape) care curge cu repeziciune; p. ext. (despre picături, stropi etc.) care cade iute, succedându-se rapid. ♦ (Despre timp) Care trece cu repeziciune. ♦ (Despre oameni și manifestările lor) Iute în mișcări, ager, sprinten, vioi; grăbit, repezit, pripit. ◊ Loc. adv. Cu pași repezi = grabnic, în ritm rapid. ♦ (Substantivat, f.) Gândăcel de culoare arămie, verde-deschis pe spate, cu puncte albe pe fiecare elitră (Cicindela campestris). 2. (Despre agenți fizici) Care se manifestă cu putere dar nu durează mult; care trece iute. 3. (Despre dealuri, planuri etc.) Foarte înclinat, pieziș, în pantă, abrupt. 4. (Despre drumuri) Care duce la țintă în cel mai scurt timp. II. Adv. 1. Iute, cu zor, în grabă. ♦ Îndată, imediat; deodată, brusc. ◊ Expr. Repede-repejor = îndată, fără întârziere. 2. Devreme, de timpuriu; prea curând. – Lat. rapidus, rapide.

A RIPOSTA ~ez 1. intranz. 1) A da ripostă; a obiecta în mod energic. 2) sport A răspunde printr-un atac îndată după atacul adversarului. 2. tranz. A răspunde prompt și categoric (pentru a respinge ceva sau pe cineva); a replica; a reacționa. /<fr. riposter

rofii s. f. pl. – Bubulițe care apar la copii îndată după naștere. – Var. rohii. Sl. rovŭ „groapă, gaură” (Cihac, II, 318), cf. sb. rohav „ciupitură (de vărsat)”, și răboj, răvar, în care pornește de la sensul special de „crestătură, cioplitură”. – Der., cu sensul special, răfui, vb. (a plăti o datorie); răfuială, s. f. (plata unei datorii); raftă, s. f. (Trans., Banat, cotă care revine după o împărțeală), cuvînt care, după Scriban, ar trebui pus în legătură cu raft „harnașament de lux”.

ROFII s. f. pl. (Pop.) Nume dat unor bube care apar uneori la copii, pe cap sau pe față, îndată după naștere. – Cf. scr. rohav „ciupit de vărsat”.

*rotatór, -oáre adj. (lat. rotátor, -óris). Care învîrtește: forță rotatoare, mușchĭ rotatorĭ. S. m. pl. Zool. O clasă de vermĭ de multe orĭ microscopicĭ care au înainte un aparat rotatoriŭ și care trăĭesc în apă saŭ locurĭ umede. (Eĭ rezistă celeĭ maĭ marĭ uscăcĭunĭ și încep a se mișca ĭar îndată ce daŭ de umezeală).

róvină f., pl. ĭ (vsl. bg. sîrb. róvina, d. rovŭ, groapă). Vest. Groapă, adîncătură, surpătură, padină mocirloasă, baltă cu stuf: locu nu e bun de nimic: numaĭ rovinĭ pîn el (Boc.); în rovina unuĭ pîrăŭ găsiĭ satu (Sadov. Cocost. alb. 1921, 6); îndată ce pin cutremur pămîntu rovinĭ deschide (Con. 247). – Și rovínă, pl. e: lupta de la Rovine (Ĭal.) și într’o poezie de Delv.: De pĭere-un șoarece’n ruină saŭ un brotac într’o rovină. Cp. cu padină, pricină, jápină, Cîmpina, Slátina (vest) și rogojină, pricină, jidovină (est), Gircina (Nț.), Docolina (Fc.). În Trans. (Săcele) roĭnă, pl. e, teren umed.

rușfet n. dar de mituire: cât rușfetul se ivește, cinstea îndată se topește AL. [Turc. KUȘFET].

SÂRG s. n. (Pop.; în loc. adv.) Cu (sau, reg., de, în) sârg = repede, iute; îndată, imediat. – Din magh. sürgös „grăbit”.

SÂRG n.: Cu ~ a) cu râvnă; cu tragere de inimă; b) repede; iute. De ~ repede; îndată. /<ung. szorog

2) scot (est) și scoț (vest), scos, a scoate v. tr. (lat. ex-cŭtio [vlat. -cŏtio], -cúttere, -cussum, a scutura, d. quátere, a scutura; it. scuótere [fr. secouer, sp. pg. sacudir, d. lat. sub-cútere], a scutura, a zgudui. V. scutur, casațiune, con-, dis- și per-cusiune). Trag afară, aduc, împing ca să ĭasă, apuc și daŭ afară: a scoate banĭ din pungă, apă din fîntînă, vin din pivniță, un cuĭ din părete, un dinte, capu pe ușă, mezu din sîmbure, sabia din teacă, mîna din buzunar, cînele scoate limba de căldură. Alung, expulsez, fac să plece: tot Românu dorește să-ĭ scoată pe Jidanĭ din țară, bețivu cu mare greutate fu scos din cârcĭumă numa’n pumnĭ și palme, acest medicament scoate boala din trup. Conduc afară din: hoțu fu scos pe ușa din dos, mortu fu scos pe barieră. Duc la: drumu te scoate la sat, cheltuĭelile l-aŭ scos la faliment, munca l-a scos la liman. Daŭ afară (destituĭ, revoc orĭ pun în disponibilitate): l-a scos din slujbă. Mă dezbrac, mă descalț, mă descoper: șĭ-a scos pălăria. Cîștig, distorc, mă despăgubesc, recapăt: să-mĭ scot și eŭ o pîne, perderile, capitalu. Cîștig, obțin, fac să producă: din acest pământ nu scoțĭ nimica. Obțin, zmulg, fac să vorbească: n’am putut să-ĭ scot nicĭ o vorbă. Scad, ĭau: scot 3 din 10. Deduc, trag concluziunĭ: din pățaniĭ se scot învățăminte. Liberez din găoace, produc puĭ (vorbind de păsărĭ): cloșca a scos puĭ. Aduc, ofer: a scos tot ce avea maĭ bun și ne-a dat. Liberez, salvez: a scoate din nevoĭe, din robĭe. Ĭaŭ împlinind formalitățile saŭ plătind: a-țĭ scoate pașaportu, biletu de plecare, marfa de la vamă, scrisoarea de la poștă, ceasornicu pus amanet, ghetele date la dres. Înlătur, șterg, fac să dispară: acest săpun scoate petele. Daŭ la iveală, public, tipăresc, reproduc, fotografiez, răspîndesc (din gură): a scoate o carte, un ziar, o copie, o fotografie, niște vorbe, niște minciunĭ. Emit: a scoate strigăte, suspine. Scornesc, inventez: nu știŭ cine a maĭ scos și moda asta. Dovedesc, probez orĭ pretind că e: l-a scos mincinos, l-a scos dator cu treĭ francĭ. Fac purgațiune (fam.): uleĭu de ricin te scoate îndată. A scoate banĭ din peatră seacă, a cîștiga banĭ din toate. A o scoate la capăt orĭ la căpătîĭ, a termina, a descurca un lucru. A-țĭ scoate din capete (adică: din capital), a te despăgubi, (fig.) a te răzbuna. A scoate capu, a te arăta, a ĭeși în lume, a îndrăznĭ să te arățĭ: sărăcise și nu maĭ scotea capu (în lume), dușmaniĭ nu mavĭ scoteaŭ capu după înfrîngere. A nu-l maĭ scoate pe cineva din prost, deștept ș.a., a-l tot numi prost, deștept ș.a. A scoate cuĭva o coadă, a-i scorni o calomnie (maĭ ales uneĭ femeĭ). A scoate coarne, a te arăta maĭ pretențĭos, a începe să facĭ mofturĭ: ghĭorlanu acasă la el mănîncă și pe dracu, ĭar la stăpîn scoate coarne. A scoate din fire, din pepenĭ, din răbdare, din sărite, a înfuria. A scoate cuĭva pe cineva înainte, 1.a il da ca exemplu, 2. a-l face să se întîlnească cu: Dumnezeŭ i l-a scos înainte. A scoate limba (de un cot), a nu maĭ putea de osteneală și căldură. A scoate din minte, a seduce, a face să greșească. A-țĭ scoate necazu saŭ cĭuda, a te răzbuna. A scoate ochiĭ, a-ĭ pune supt ochĭ, a-ĭ reproșa violent. A scoate panglicĭ (ep nas, pe gură), a face pe panglicaru, pe scamatoru, a înșela, a înșela poporu cu discursurĭ. A-ĭ scoate cuĭva perĭ albĭ, a-l îmbătrîni pin suferințe. A scoate din pîne: 1. a-l destituĭ, 2. a lua cuĭva mijlocu de cîștig. A scoate sufletu, a plictisi grozav: aceștĭ copiĭ mĭ-aŭ scos sufletu!

*secretár, -ă s. (mlat. secretarius). Persoană care e însărcinată cu corespondența uneĭ persoane, uneĭ școale saŭ a alteĭ instituțiunĭ saŭ care redactează procesele verbale ale uneĭ adunărĭ (V. confident). Secretar general, funcționaru care urmează Îndată după ministru și-ĭ ține locu uneorĭ. Secretar de stat, vechĭ nume în loc de ministru. Secretar de redacțiune, redactoru care primește și apreciază articulele ziaruluĭ. S. n., pl. e (lat. secretarium, loc secret). Un fel de mobilă de scris și de ținut scrisorĭ. V. și serpentar.

serdár m. (turc. serdar, d. pers. ser-dar [ser, cap, și dar, care tine]; ngr. serdáris, bg. sîrb. serdar. V. ser-ascher, sermaĭa, salahor, cîrcserdar). La Turcĭ, comandantu ĭernicerilor dintr’un district; la Moldoveni, comandantu călărimiĭ din ținuturile Orheĭ, Lăpușna și Soroca pentru respingerea Cazacilor și Tătarilor (în rang venea îndată după hatman); în Țara Românească, căpitanu menzilurilor (poștelor) și îngrijitoru conacelor (Avea supt el o ceata de oștenĭ, salahoriĭ și carele de proviziunĭ); maĭ pe urmă, un boĭer de rangu al doilea (Șăin.) – Și sărdar, mold. sardar. Fem. serdăreasă și sărdăreasă, pl. ese, soție de serdar.

sítă f., pl. e (vsl. sîrb. bg. rus. sito, sită; ung. szita, sită; ngr. sita, alb. sită, setă, d. lat. sêta, păr gros de porc, de cal, de unde și it. seta, fr. soie, sp. seda, germ. seide, matasă). O unealtă culinară de cernut făină (Se compune dintr’un cerc lat pe care e întinsă o țesătură de păr de cal saŭ de sîrmă. Țesătură de asbest (inventată de Auer) care, pusă la becurile de gaz, produce o lumină albă strălucitoare. A zări ca pin sită, a zări puțin din pricina vederiĭ slabe saŭ a unuĭ desiș. Plouă ca pin sită, plouă des și mărunt. Om trecut și pin sită și pin ciur (saŭ și pin ciur, și pin dîrmon saŭ veșcă), om trecut pin multe aventurĭ saŭ blestemățiĭ. A bate’n sită și’n covată, a face tot posibilu și a prezenta mîncarea la masă, a învinge o dificultate. Prov. Sita noŭă șade’n cuĭ, nevasta nu e pusă la muncă grea și nu e bătută îndată după nuntă, omu noŭ în serviciu e maĭ cruțat.

Sphinx (sau Sphinga), ființă monstruoasă, zămislită din unirea Echidnei cu Typhon (sau, după o altă versiune, cu Orthros), și trimisă de Hera să-i pedepsească pe tebani, al căror rege, Laius, își atrăsese asupră-și mînia zeiței. Sfinxul avea chip de femeie, aripi de pasăre, trup de cîine, coadă de șarpe și gheare de leu. Obișnuia să le pună tebanilor cîte o întrebare și, cum nu puteau răspunde, îi ucidea. Fiindcă devenise spaima ținutului, regele Creon a făgăduit coroana și mîna surorii sale, Iocasta, aceluia care avea să scape țara de urgia sfinxului. Cînd s-a înfățișat Oedipus (v. și Oedipus), Sfinxul l-a pus să dezlege următoarea enigmă: „Cine merge dimineața în patru picioare, la amiază în două și seara în trei?” Oedipus a izbutit să dea răspunsul cuvenit: el a ghicit că era vorba de om, care în copilărie, adică în zorii vieții, merge de-a bușilea, slujindu-se de mîini și de picioare, la amiază, adică în floarea vîrstei, merge în două picioare, iar seara, adică la bătrînețe, se sprijină și într-un baston. De îndată ce a auzit răspunsul lui Oedipus, Sfinxul s-a sinucis, aruncîndu-se din înaltul unei stînci.

*spóngie f. (lat. spongia, d. vgr. spongia). Zool. Burete de șters. Animalu care conține acest burete. – Spongiile-s o substanță ușoară și poroasă care provine dintr’un celenterat marin. Din cauza proprietățiĭ lor de a suge apa, se întrebuințează la spălat și la șters maĭ ales tablele la școală supt numele de burețĭ. Ele cresc în mare pe coastele Siriiĭ, Greciiĭ, Algeriiĭ și în Adriatica, de unde o scot cufundătoriĭ, care, legațĭ de niște funiĭ și ajutațĭ de o greutate, se lasă răpede la o adîncime de 10-16 metrĭ și o zmulg, ĭar ceĭ de afară îĭ trag îndată la suprafață. Astăzĭ se fac burețĭ artificial de gumă de șters tabla orĭ de spălat la baĭe.

ȘI adv., conj. A. Adv. (Stă înaintea părții de vorbire la care se referă; fiind vorba de verbe reflexive sau de forme verbale compuse, stă între auxiliar, pron. refl. etc. și verb) I. (Cu sens modal) 1. Chiar, în adevăr, cu adevărat. ♦ Întocmai, exact. Precum a zis, așa a și făcut. 2. Pe deasupra, în plus, încă. După ce că e urâtă o mai cheamă și Neacșa. 3. Chiar, încă, pe lângă acestea, de asemenea. Vezi să nu pățești și tu ca mine. ♦ (Pe lângă un adjectiv sau un adverb la gradul comparativ, intensifică gradația) O cameră și mai mare. ◊ Loc. adj. (Cu valoare de superlativ) Și mai și = mai grozav, mai strașnic. 4. (În propoziții negative) Nici. Însă și de voi nu mă îndur ca să vă părăsesc. II. (Cu sens temporal) 1. Imediat, îndată, pe loc. Cum îl zări, îi și spuse. 2. Deja. Masa se și pune în grădină. B. Conj. I. (Marcă a coordonării copulative) 1. (Leagă două părți de același fel ale unei propoziții) Este voinic și tânăr. 2. (Împreună cu prep. „cu” exprimă relația operației matematice a adunării) Plus. Doi și cu trei fac cinci. ♦ (Ajută la formarea prin adiție a numeralelor de la douăzeci și unu până la nouăzeci și nouă) Șaizeci și opt. ♦ (Ajută la formarea numeralelor care exprimă numere zecimale, legând partea zecimală de întreg) Trei și paisprezece. ♦ (Indică adăugarea unei cantități) Plus. Unu și jumătate. 3. (Leagă două substantive între care există o corespondență sau o echivalență) Binele și răul. 4. (Așezat înaintea fiecărui termen al unei enumerări, ajută la scoaterea lor în evidență) A adus și vin, și mâncare, și cărți. ♦ (În repetiții, ca procedeu stilistic) Ia cuvântul și vorbește și vorbește. 5. (Leagă două propoziții de același fel, indicând o completare, un adaos, o precizare nouă) Deschide ușa și intră. 6. (Accentuat, în corelație cu sine însuși) Atât..., cât...; nu numai..., ci și... Are în mână și pâinea, și cuțitul. 7. (În stilul epic și popular, mai ales în povestire, se așază la începutul frazei, indicând continuitatea desfășurării faptelor) Și a plecat fiul de împărat mai departe. ♦ (Întrebuințat înaintea unei propoziții interogative sau exclamative, subliniază legătura cu cele povestite anterior) Și ce vrei să faci acum? ◊ Expr. Ei și? = ce-mi pasă? ce importanță are? (Întrebuințat singur, în dialog, ca îndemn pentru continuarea unei povestiri) Se aude cineva bătând în ușă... – Și? – Mă duc să deschid. (Precedat de adv. „ca” are funcție comparativă) a) La fel ca, întocmai ca. Se pricepe la pescuit ca și la multe altele; b) aproape, aproximativ. Treaba este ca și sfârșită. II. (Marchează coordonarea adversativă) Ci, iar, dar. Aude vorbindu-se și nu pricepe nimic. III. (Marcă a coordonării concluzive) Deci, prin urmare. E o glumă și nu o lua în serios. – Lat. sic.

și adv. – 1. La fel, tot așa. – 2. Chiar, în plus, însă. – Și mai. – Și mai și. – 3. Deja, îndată. – 4. (Conj.) Plus, cu. – Mr., megl., istr. și. Lat. sῑc (Pușcariu 1588; REW 7892), cf. it., prov., cat., sp. si, port. sim. Înv. folosit și enclitic pentru a întări pron. sau adv., cf. atunceși, același, totuși etc. (Tiktin).

șleau n. drumul cel mare: carul din șleau când iese, îndată se sfărâmă; pe șleau, pe drumul bătut, fig. deadreptul, fără ocoluri: i-am zis pe șleau. [Mold. șleah = pol. SZLACH].

ȘTI, știu, vb. IV. I. 1. Tranz. și intranz. (Folosit și absol.) A avea cunoștință (de...), a fi informat (în legătură cu...), a cunoaște. ◊ Loc. adv. Pe știute = în cunoștință de cauză. Pe neștiute = a) fără să-și dea seama; b) în ascuns, pe furiș, tiptil. ◊ Expr. (Tranz., absol.) Nu știu, n-am văzut = sunt cu totul străin de ceva, nu am idee de nimic. Știu eu (sau știi tu etc.) ce știu (sau știi etc.) sau las’ că știu eu, se spune pentru a arăta că cineva cunoaște bine o situație și că nu poate fi indus în eroare. Știi ce? sau știi ceva?, știi una? = fii atent la ce-ți spun, ascultă ceea ce am să-ți spun. (Numai) Dumnezeu știe sau știe Dumnezeu, se spune pentru a sprijini o afirmație sau o negație. Dumnezeu (mai) știe sau dracul (mai) știe, se spune pentru a exprima o nedumerire, neputința de a preciza sau de a explica ceva, o nesiguranță. (Intranz.) A-i ști (cuiva) de urmă = a ști unde se află cineva. Pe cât (sau după cât) știu = după informațiile pe care le am. 2. Tranz. A lua cunoștință de...; a afla, a auzi. 3. Tranz. A cunoaște pe cineva (din toate punctele de vedere). ♦ Refl. A se cunoaște pe sine, a avea cunoștință că este într-un anumit fel; a se vedea într-un anumit fel. ♦ Refl. recipr. A se cunoaște unul pe altul; a avea legături de prietenie. 4. Intranz. A ține seamă de ceva, a lua în considerație; a avea teamă sau respect de cineva. ♦ Tranz. A recunoaște pe cineva sau ceva drept... ♦ A avea parte de ceva, a se bucura de ceva. 5. Intranz. A se interesa de..., a se îngriji de... II. Tranz. 1. A poseda cunoștințe sistematice într-un domeniu, a stăpâni o știință, o artă etc. ◊ Expr. A ști carte = a ști să scrie și să citească; p. ext. a avea cunoștințe temeinice într-un domeniu, a fi învățat. A ști pe de rost (sau pe dinafară, ca pe apă, ca apa, ca pe Tatăl nostru) = a putea reproduce întocmai, din memorie, fără greșeală. ♦ A vorbi și a înțelege o anumită limbă. ♦ A se pricepe să facă ceea ce trebuie, a avea îndemânarea, abilitatea necesară într-o anumită împrejurare. ◊ Expr. A nu (mai) ști ce să (se) mai facă = a nu mai găsi nici o soluție pentru a ieși dintr-o încurcătură. A nu mai ști ce să facă de... = a fi copleșit de... A nu ști de unde s-o apuce = a nu se pricepe de unde să înceapă un lucru. (Absol.) Știu eu? exprimă o îndoială, o nesiguranță, o șovăire. 2. A putea, a fi în stare să facă ceva; a fi apt pentru ceva. ♦ A fi hotărât să facă ceva. ◊ Expr. A nu ști ce vrea = a nu putea lua o hotărâre, a fi nedecis; a șovăi. 3. A ține minte, a-și aminti. 4. A-și da seama, a înțelege, a pricepe. ◊ Expr. A nu (prea) ști multe = a riposta îndată (la provocarea cuiva). Mai știi sau mai știu (și) eu, mai știi păcatul, de unde știi!? = se prea poate, nu poți fi sigur că nu e așa. Nu știu cum = în mod inexplicabil. A fi nu știu cum = a fi ciudat, bizar. A-i fi (cuiva) nu știu cum să... = a-i fi (cuiva) greu sau penibil să... (Substantivat) Un nu știu cum sau un nu știu ce = ceva nelămurit; farmec deosebit, nedefinit. (Intranz.) A nu ști de glumă = a fi supărăcios. 5. A prevedea. ♦ A presupune, a bănui. 6. A avea certitudinea, a fi sigur de ceva. ◊ Expr. Să știu (bine) că... sau de-aș ști că... = chiar dacă... ♦ Refl. impers. A fi lucru bine cunoscut. – Lat. scire.

știŭ, știút, a ști v. tr. (lat. scire). Cunosc, îs obișnuit cu: a ști drumu. Am în minte și pot dezvolta la nevoĭe, mă pricep: a ști o limbă, a ști matematica, a ști lecțiunea pe de rost, a ști să comanzĭ. Am ideĭe, îs informat: a ști ce s’a întîmplat. A ști de, 1. a avea ideĭe, a avea cunoștință că există: ceĭ vechĭ nu știaŭ de America; 2. a te teme, a-țĭ păsa: hoțiĭ nu știŭ de lege. A ști de frică, a sta în respect de frică: ghĭorlanu trebuĭe să știe de frică! A nu ști multe, ci una și bună (saŭ: una, da bună), saŭ numaĭ a nu ști multe, a proceda sumar, a răspunde îndată la o provocare: nu te pune cu nebunu cela, că nu știe multe. A ști una, și bună, a ști un lucru care nu se poate nega: eŭ știŭ una, și bună: că oaĭa nu poate fi prietenă cu lupu. Pe cît știŭ, după cît știŭ eŭ. A nu maĭ ști (ce să facĭ) de bucurie, a nu maĭ putea de bucurie, a fi foarte vesel. Știŭ eŭ?! nu știŭ, poate, posibil! Maĭ știĭ?! posibil! Se zice pop. și nú ștĭu îld. nú știŭ.

tăbăcì v. 1. a prepara pieile cu acid tanic (spre a le face solide și impermeabile); 2. (ironic) a snopi în bătaie: lupii îndată îi (caprei) tăbăciră pielea PANN; 3. fam. a uza: și-a tăbăcit gingiile.

TECHER-MECHER adv. v. curând, devreme, fuga, grabnic, imediat, iute, îndată, neîntârziat, numaidecât, rapid, repede.

telal m. 1. Mold. strigător la mezaturi: telalul strigă îndată: zece galbeni fata giudelui! AL.; 2. Munt. vânzător de haine vechi (strigând prin uliți): stăpânul vinde și telalul nu se îndură să-l dea PANN. [Turc. TELLAL, mijlocitor, pristav].

teleap-teleap adv. Mold. indică un mers încet și trăgănat: îndată pornesc ei teleap-teleap CR. [Cf. tala-tala].

2) *trúfă f., pl. e (fr. truffe. V. cartof). Un fel de cĭupercă gustoasă care crește pe supt pămînt și pe care oameniĭ o descopere servindu-se de porcĭ orĭ de cînĭ, de la care o ĭaŭ îndată ce aŭ găsit-o (tuber melanósporum saŭ tuber cibárium).

TUDILA adv. v. curând, devreme, fuga, grabnic, imediat, iute, îndată, neîntârziat, numaidecât, rapid, repede.

tunet n. sgomot prelungit ce s’aude îndată după fulger. [Derivat din vechiu-rom. tun, tunet (după analogia lui sunet)].

turbáre f. Acțiunea de a turba saŭ starea celuĭ turbat. Buruĭană care turbură mintea, (fără să aĭbă efectele turbăriĭ microbiene), numită maĭ des laur (V. datură). Fig. Mare furie: nu știaĭ tu, măĭ Tătare, ce-ĭ Românu în turbare? (Al.). – Turbarea e o boală virulentă (microbiană) care se dezvoltă spontaneŭ la cîne, pisică și alte animale și se transmite omuluĭ pin mușcătură saŭ simplă lingere. Tratată de la început pin metoda luĭ Pasteur (inoculațiunĭ antirabice, care durează 15-20 de zile), se stinge. După ce microbu a pătruns în sînge boala izbucnește cu groaznice semne: melancolie, neliniște, fuga de lume, respirațiune grea, spazmurĭ, aĭurare, greutate la înghițire și o mare frică de apă (idrofobie), după care urmează moartea. Numaĭ cît aude țîrîind apa din garafă în pahar, bolnavu se înfioară și nu poate bea, deși setea îl arde. Pînă azĭ, cu toate silințele luĭ Pasteur, Chamberland, Roux și Babeș, microbu turbăriĭ n’a putut fi izolat și decĭ după izbucnire, boala e incurabilă. În 1913 ziarele anunțaŭ izolarea microbuluĭ de un japonez. Pînă la aplicațiunea practică a medicamentuluĭ, e necesar ca îndată după ce te-a mușcat orĭ lins un animal suspect, să alergĭ la medic. De la mușcătură pînă la declararea boaleĭ pot trece 20-60 de zile, ĭar de la declarare pînă la moarte 5-6 zile.

TURBENT, turbente, s. n. (Reg.) Panglică lată, uneori de fir, cu care se împodobește fruntea mireselor îndată după cununie. – Tc. tülbent.

Țigán și (vechĭ) Ațigán, -că s. (vsl. Cyganinŭ, Cyganŭka, rus. Cygan, -nka, ung. Cigány, germ. Zigeuner, ngr. Tsiganos, it. Zingaro, cuvinte care se reduc la turc. ar. Zenği, Etiopian, Zenği-bar, țara Etiopienilor, „Zanghebar, Zanzibar”. În actele cele maĭ vechĭ li se zice Ațiganĭ, ceĭa ce arată că numele ne-a venit pin Macedonenĭ. Tot de aci și numele secteĭ eretice bizantine a Ațiganilor). Acela care face parte dintr’un neam de indienĭ vagabonzĭ răspîndițĭ astăzĭ în lume. Fig. Om ordinar, nerușinat, trivial, pofticĭos, hoț și zgîrcit: ce țigan! – Țiganiĭ îs originarĭ din India, și-s de neam indo-europeŭ. Eĭ aŭ emigrat în sec. 6-10 ca paria în Persia (de unde au luat muzica lor), în Asia Mică și’n Egipt, unde aŭ stat mult timp și de unde le-a și rămas numele de faraonĭ. Tot așa, Greciĭ îĭ numesc și Gýfti, ĭar Spanioliĭ Gitanos, adică „Egiptenĭ”. Arabiĭ ĭ-aŭ confundat cu Etiopieniĭ („Harapiĭ”, Nubieniĭ, Somaliĭ, Zanzibarieniĭ ș. a.). Din Egipt și Asia Mică aŭ emigrat în peninsula balcanică, de unde aŭ și luat multe cuvinte greceștĭ, maĭ ales în numerațiune. Apoĭ s’aŭ împrăștiat pin toată Eŭropa, nordu Africiĭ și vestu Asiiĭ. Uniĭ aŭ fost adușĭ de Tătarĭ. În Țara Românească aŭ intrat pe la 1370, supt Vladislav Basarab, și aŭ ajuns îndată robĭ. (Într’un document de la 1387 îs menționațĭ ca robĭ aĭ mînăstiriĭ Tismana). Eĭ se împărțeaŭ în lăĭețĭ (adică „vagabonzĭ” și eraŭ orĭ maĭ sînt și astăzĭ: zlătarĭ, rudarĭ, ferarĭ, căldărarĭ, potcovarĭ, lăcătușĭ, spoitorĭ, lingurarĭ, cĭurarĭ, ursarĭ, netoțĭ, lăutarĭ ș. a. ĭar femeile chivuțe) și’n vătrașĭ (adică „stabilĭ”, robĭ aĭ domnilor, boĭerilor și mînăstirilor). În Țara Românească Țiganiĭ statuluĭ fură emancipațĭ de Alexandru Ghica la 1837 ĭar în Moldova de Mihail Sturza la 1844. Ceĭ particularĭ fură emancipațĭ la 1855 în Moldova și supt Cuza în Țara Românească. – Număru lor e de 7,500,000, dintre care 600,000 în Eŭropa, și anume: 40,000 în Francia, 4000 în Anglia, 20,000 în Spania, 20,000 în Bohemia, 200,000 în România veche și 316,000 în Turcia și Ungaria în anu 1914). – Țiganiĭ aŭ păru și ochiĭ negri, pelea întunecată, buzele cam groase, dințiĭ albĭ și sănătoșĭ și corpu înalt și robust. Eĭ îs leneșĭ la munca temeĭnică, pofticĭoșĭ, bețivĭ, fumătorĭ, hoțĭ, risipitorĭ, fricoșĭ, ferocĭ cînd îs în largu lor (vechiĭ noștri călăĭ, ca și hingheriĭ de astăzĭ, eraŭ maĭ toțĭ Țiganĭ și Ungurĭ), lipsițĭ de demnitate, murdarĭ la trup și la vorbă și friguroșĭ. Aŭ pornire spre muzică, și de aceĭa mulțĭ îs lăutarĭ. Orhestrele țigăneștĭ îs renumite în toată lumea. – Fiind-că în Muntenia sînt mulțĭ Țiganĭ, Turciĭ le ziceaŭ ironic Muntenilor „Țiganĭ” (Cinghiane). Tot așa, fiind-că Țiganiĭ șĭ-aŭ luat pronunțarea muntenească (pentru c’aŭ venit maĭ întîĭ în contact cu Munteniĭ), Moldoveniĭ le zic ironic Muntenilor tot „Țiganĭ”. În literatura poporuluĭ, Țiganu e tratat cu cel maĭ mare sarcazm și e numit cĭoară, cĭoroĭ, croncan, balaur (adică „monstru”), faraon, baragladină, Baroĭ, Boroĭ, Garoĭ și Zgaroĭ, ĭar copilu de Țigan dancĭ. (Cp. cu epitetele Jidanului). V. Les Tsiganes, de Pop Șerboĭanu, Paris, 1930; VR. 1908, 8, 174, și cartea luĭ M. Kogălniceanu (în limba fr.), Berlin, 1837.

una f. 1. o ființă: era una la părinți EM.; 2. un lucru: una zice și alta face; 3. o palmă: i-a tras una. ║ adv. 1. într’un fel: o ține una; 2. de acord: s’a făcut una cu dânsul; nici una, nici două, îndată, fără alte formalități; într’una, mereu; tot una, acelaș lucru.

URGENT adj., adv. 1. adj. grabnic, neîntârziat, presant, (Transilv.) sorgoș. (Treburi ~ îl cheamă în provincie.) 2. adv. grabnic, imediat, iute, îndată, rapid, repede, (prin Transilv.) pripește. (Vino ~ să vezi.)

UȘOR² ~oară (~ori, ~oare) 1) (în opoziție cu greu) Care are greutate mică, neînsemnată; care cântărește puțin. Valiză ~oară. ◊ Categorie ~oară categorie la box, lupte sau haltere care cuprinde sportivi cu greutatea corpului între 57 și 61 kg. Fie-i (sau să-i fie) țărâna ~oară (sau somnul ~) formulă rostită la înmormântarea sau pomenirea unui mort. 2) Care poate fi realizat fără eforturi fizice sau intelectuale deosebite. Problemă ~oară. 3) Care este lipsit de intensitate, de asprime, de acuitate, de tărie etc. Vânt ~. 4) Care este lipsit de masivitate. Construcție ~oară. 5) Care este lipsit de gravitate. Pedeapsă ~oară. 6) (despre țesuturi) Care este subțire și fin; aerian; vaporos; diafan. 7) Care vădește vioiciune, sprinteneală. Mers ~. ◊ A fi ~ de (sau la) cap a prinde îndată firul gândurilor; a înțelege repede. 8) (despre alimente și alimentație) Care este limitat cantitativ sau care are puține calorii. Cină ~oară. 9) Care este lipsit de adâncime. Urmă ~oară. 10) (despre somn) Care poate fi întrerupt de cel mai mic zgomot. ◊ Somn ~ urare adresată celui care pleacă la culcare. 11) Care vădește lipsă de seriozitate. Moravuri ~oare. 12) (despre unități militare) Care nu este înzestrat cu armament greu. Cavalerie ~oară. /<lat. levis

vătaf m. (pl. vătași) 1. cioban care păzește stâna: cu nouă ciobani și cu vătaful zece POP.; 2. mai mare peste: unde nu este pisică, șoarecii vătaf ridică PANN; 3. îngrijitor de curte domnească sau de moșie boierească: împăratul avea un vătaf de curte POP; 4. inspector de țigani: (vătaful) veni cu gârbaciu îndată și-i goni pe toți la cort PANN; 5. conducătorul celor ce prepară festivitățile unei nunți țărănești; 6. sensuri arhaice: a) căpitan peste cinci sute de oșteni (numit în urmă ceauș): vătaf de aprozii de vânători BĂLC; b) subprefect de plaiu (în opozițiune cu zapciu): vătașii plaiurilor și zapcii plășilor. [Turc. VATTAS, cioban: variantele vătaf, vătah, vătav, vătaș, vătaj, sunt deduse din pl. vătași; termen primitiv pastoral, sinonim cu baciu, apoi generalizat pentru căpetenie în genere (și în special militară)].

*volatilizéz v. tr. (d. volátil; fr. -iliser). Fiz. Fac volatil, prefac în abur, vaporizez: a volatiliza pucĭoasa. Fig. Iron. Fur: a volatiliza fondurile secrete. V. refl. Mă evaporez: eteru se volatilizează îndată.

vórbă și (vechĭ) dvórbă f., pl. e (vsl. dvorĭba, curte, adică „adunare”, ca și cuvînt, taĭfas și zbor 2. V. voroavă). Vechĭ (dvorbă). Serviciŭ la curtea domnească, omagiŭ: țineaŭ dvorba (Cost. 1, 288). Azĭ (vorbă). Cuvînt, una saŭ maĭ multe silabe unite (printr’un accent) care reprezentă o ideĭe: din vorbă în vorbă aŭ ajuns la cocĭorbă (la bătaĭe cu cocĭorba). Accent, glas, pronunțare, timbru de voce: l-am cunoscut după vorbă că-ĭ străin. Vorbire, convorbire, conversațiune, întreținere, taĭfas: vorba lungă (e) sărăcie, s’aude vorbă pin părete, a te pune la vorbă cu cineva, a sta de vorbă cu cineva, a-l ține de vorbă (a-l întreține cu vorba). Zisă, spusă, cugetare, proverb: asta-ĭ curat vorba celuĭa: „Unde nu-ĭ cap, vaĭ de picĭoare!” Învoĭală, înțelegere: aveam o vorbă cu el. Pl. Palavre, mofturĭ, vorbe goale care nu se potrivesc cu faptele: acestea-s vorbe! Vorbă cu vorbă, cuvînt cu cuvînt, exact: a copia, a traduce vorbă cu vorbă. Vorbă să fie, expresiune ironică pin care arățĭ că nu crezĭ ceĭa ce ți se povestește: El a ucis balauru. – Vorbă să fie! Nu e vorbă..., dar..., nu se poate vorbi, e de prisos a maĭ spune: Nu e vorbă, știam că n’avea nevoĭe. Dar tot ĭ-am trimes banĭ. A lăsa (orĭ a transmite) vorbă cuĭva, a-l vesti, a-l anunța, a-l comunica. A purta (saŭ a ține) cu vorba, a tot amîna pe cineva fără a-ĭ da. E vorba că, realitatea e că: e vorba că n’aĭ reușit! E vorba de (saŭ despre), se vorbește de. Era vorba să, se hotărîse să. A întoarce vorba, a replica, a riposta. Vorba ceĭa (saŭ vorba celuĭa), cum zice proverbu. Nicĭ o vorbă! tăcere, nu crîcni! A pune o vorbă bună pentru cineva, a vorbi în favoarea luĭ. A deschide vorba, a începe conversațiunea orĭ discusiunea. A face vorbă pentru un lucru (de ex., p. o căsătorie), a începe să tratezĭ. A fi în vorbă cu cineva, a trata p. un lucru (de ex. p. o căsătorie). A intra în vorbă, a începe o conversațiune (ca să treacă timpu orĭ ca să tratezĭ ceva). A înțelege de vorbă, a te supune fără altă constrîngere. Fie (saŭ rămîĭe) vorba între noĭ, să nu spuĭ nimic alzuĭa. Fără multă vorbă, fără dificultățĭ, fără mofturĭ, brusc: a pleca, a refuza fără multă vorbă. Dintr’o vorbă saŭ din doŭă vorbe, îndată, ușor: a admis din doŭă vorbe. – Și horbă (Mold. Pop.).

ZĂBAVĂ, (rar) zăbave, s. f. 1. Întârziere, încetineală, tărăgăneală, zăbovire. ◊ Expr. (Fam.) Un bob (de) zăbavă = un pic de răbdare; imediat, numaidecât, îndată. A-și face zăbavă = a-și pierde vremea, a întârzia. Fără (de) zăbavă = fără întârziere, imediat, îndată. 2. Răgaz, odihnă. 3. Trecere de vreme; amuzament, petrecere, distracție. – Din sl. zabava.

ZĂBAVĂ, (rar) zăbave, s. f. 1. Întîrziere, încetineală, tărăgăneală. ◊ Expr. (Fam.) Un bob zăbavă = imediat, îndată. A-și face zăbavă = a-și pierde vremea, a întîrzia. 2. Răgaz, odihnă. 3. Trecere de vreme; distracție. – Slav (v. sl. zabava).

Zeus, cel mai puternic dintre olimpieni, socotit drept stăpînul suprem al oamenilor și al zeilor. Zeus făcea parte din cea de-a doua generație divină (v. și Gaea). El era cel mai mic dintre fiii lui Cronus și ai Rheei. Ca să-l scape de urgia tatălui său, care-și înghițea rînd pe rînd copiii de îndată ce se nășteau (v. Cronus), Rhea l-a ascuns pe Zeus trimițîndu-l în Creta, unde a fost îngrijit de nimfe (v. și Amalthea). Cînd a crescut mare, Zeus a pus la cale, cu ajutorul Gaeei și al lui Metis, detronarea tatălui său. După ce l-a silit pe Cronus să-și verse înapoi copiii înghițiți, Zeus, împreună cu frații săi acum reîntorși la viață, i-a declarat război lui Cronus. În ajutorul acestuia au sosit însă frații săi, titanii. Lupta a durat zece ani încheiați și a luat sfîrșit cu victoria olimpienilor. Zeus a devenit stăpînul întregului Univers. El a dăruit Lumea subpămînteană fratelui său Hades, iar Marea lui Poseidon, păstrîndu-și pentru sine Pămîntul. Pînă să dobîndească pacea, a avut de înfruntat însă noi vrăjmași, de data asta pe giganții asmuțiți împotriva sa de către Gaea. Lupta cu Typhon (v. și Typhon) a fost cea mai grea, dar, în cele din urmă, Zeus a ieșit din nou și definitiv biruitor. Cu prima sa soție, Metis, Zeus a născut-o pe zeița Athena (asupra împrejurărilor în care s-a produs nașterea ei, v. Athena), cu Themis a avut mai multe fiice, numite Ore și Moire, cu Eurynome – Grațiile, cu titanida Dione a avut o fiică, pa zeița Aphrodite, cu altă titanidă – pe nume Mnemosyne – a avut drept fiice cele nouă Muze, cu Leto, doi copii – pe Artemis și pe Apollo, cu sora sa Demeter, pe Persephone etc. Dintre soții, cea sortită să-i fie egală și regină alături de el în Olympus a fost sora sa, Hera. Cu ea Zeus a avut trei copii: pe Ares, pe Hebe și pe Ilithyia. Zeus a zămislit numeroși copii unindu-se, în egală măsură, și cu muritoarele de rînd: Alcmene, Danaë, Io, Europa, Niobe etc. (v. numirile respective). Ca stăpîn suprem și ca deținător al puterii supreme absolute, Zeus era cel care împărțea dreptatea printre oameni și zei, el era expresia echilibrului și a ordinii din natură și din societate. Era socotit zeul luminii, al fenomenelor naturale, deținătorul fulgerelor și, mai ales, al trăsnetelor – manifestare cu precădere a forței și a mîniei sale divine. El domnea în palatul său care se afla pe crestele înalte ale Olimpului și de acolo, înconjurat de ceilalți zei, cîrmuia destinele lumii, împărțind binele și răul printre muritori și veghind asupra împlinirii destinelor lor. În mitologia romană Zeus purta numele de Iupiter (v. și Iupiter).

ZICE, zic, vb. III. Tranz. 1. A exprima ceva în cuvinte, a spune, a rosti cu voce tare; p. ext. a vorbi. ◊ Expr. Cât ai zice pește = într-o clipă, imediat, îndată. A zice nu (sau ba) = a refuza; a tăgădui, a se opune, a rezista. A zice da = a afirma, a accepta, a consimți. Vrea (sau va, vra) să zică = a) înseamnă, are sensul, semnificația, valoarea...; b) așadar, deci, prin urmare. Mai bine zis = mai exact, mai precis exprimat. ♦ A se adresa cuiva cu cuvintele..., a-i spune. ♦ (Despre texte) A cuprinde, a scrie, a relata. ◊ (Reg.) A comunica, a transmite, a face cunoscut. 2. A afirma, a declara; a susține, a pretinde. ♦ A promite, a făgădui. ♦ A răspunde, a riposta; a invoca. Mai zi dacă ai ce. ♦ A reproșa, a obiecta. Frumos, n-am ce zice. ◊ Expr. Să nu zici că... = să nu-mi reproșezi că... ♦ A contesta. ♦ A sfătui, a îndemna; a porunci, a ordona. 3. (Pop.) A cânta (din gură sau dintr-un instrument); a doini, a hori. 4. A-și da o părere, a se pronunța într-o chestiune; p. ext. a gândi, a socoti, a crede. Toți vor zice cum vrei tu. ◊ Expr. (Că) bine zici! = bună idee! așa este. Ce-am zis eu? = nu ți-am spus? vezi că am avut dreptate? Zi... = a) judecă, socotește, dă-ți părerea; b) așadar, prin urmare. Ce-ai zice...? = ce părere ai avea? cum ți-ar părea? Să zicem = a) să presupunem, să admitem; b) de exemplu. Vino, să zicem, la ora zece. ♦ (La optativ sau la conjunctiv) A avea sau a lăsa impresia că... Așa, numai ca să zică și el că face o treabă. 5. A se adresa cuiva rostindu-i numele; a numi un obiect cu numele lui; p. ext. a porecli. ◊ Impers. O fată ce-i zice Maria. ◊ Expr. (Refl.) Cum (sau precum) s-ar (mai) zice = cum s-ar exprima, cum s-ar traduce (cu alte cuvinte). – Lat. dicere.

ZICE, zic, vb. III. Tranz. 1. A exprima ceva în cuvinte, a spune, a rosti cu voce tare; p. ext. a vorbi. ◊ Expr. Cât ai zice pește = într-o clipă, imediat, îndată. A zice nu (sau ba) = a refuza; a tăgădui, a se opune, a rezista. A zice da = a afirma, a accepta, a consimți. Vrea (sau va, vra) să zică = a) înseamnă, are sensul, semnificația, valoarea...; b) așadar, deci, prin urmare. Mai bine zis = mai exact, mai precis exprimat. ♦ A se adresa cuiva cu cuvintele..., a-i spune. ♦ (Despre texte) A cuprinde, a menționa, a relata. ◊ (Reg.) A comunica, a transmite, a face cunoscut. 2. A afirma, a declara; a susține, a pretinde. ♦ A promite, a făgădui. ♦ A răspunde, a riposta; a invoca. Mai zi dacă ai ce. ♦ A reproșa, a obiecta. Frumos, n-am ce zice. ◊ Expr. Să nu zici că... = să nu-mi reproșezi că... ♦ A contesta. ♦ A sfătui, a îndemna; a porunci, a ordona. 3. (Pop.) A cânta (din gură sau dintr-un instrument); a doini, a hori. 4. A-și da o părere, a se pronunța într-o chestiune; p. ext. a gândi, a socoti, a crede. Toți vor zice cum vrei tu. ◊ Expr. (Că) bine zici! = bună idee! așa este. Ce-am zis eu? = nu ți-am spus? vezi că am avut dreptate? Zi... = a) judecă, socotește, dă-ți părerea; b) așadar, prin urmare. Ce-ai zice...? = ce părere ai avea? cum ți-ar părea? Să zicem = a) să presupunem, să admitem; b) de exemplu. Vino, să zicem, la ora zece. ♦ (La optativ sau la conjunctiv) A avea sau a lăsa impresia că... Așa, numai ca să zică și el că face o treabă. 5. A se adresa cuiva rostindu-i numele; a numi un obiect cu numele lui; p. ext. a porecli. ◊ Impers. O fată ce-i zice Maria. ◊ Expr. (Refl.) Cum (sau precum) s-ar (mai) zice = cum s-ar exprima, cum s-ar traduce (cu alte cuvinte). – Lat. dicere.