ÎNSUL 👉 ÎNS.

ÎNSUL, ÎNSA, înșii, însele, pron. 1. (Personal, numai precedat de prep. «întru», «dintru», «printru») El (ea), dînsul (dînsa). Nu uita s-ascuți baltagul, ca să ai mai multă nădejde într-însul. SADOVEANU, B. 105. Că numai oasele-au rămas Și sufletul dintr-însul. COȘBUC, P. II 58. Dă-mi-i mie, ochii negri... nu privi cu ei în laturi, Căci de noaptea lor cea dulce vecinic n-o să mă mai saturi, Aș orbi privind într-înșii. EMINESCU, O. I 155. 2. (De întărire, de obicei adjectival, mai ales la pers. 3, astăzi numai la feminin pl.) Însuși. Ele însele. ▭ Inima nu mă lăsa a crede la atîta necredință. Îmi părea grozav a-mi închipui amorul atît de nedrept, încît să voiască a-și strica el însul lucrările lui. NEGRUZZI, S. I 49. (Neobișnuit, precedînd pronumele personal) Minciuna lui o credea adese însul el. NEGRUZZI, S. II 202.

ÎNS, INS I. sm. (mai adesea la pl. INȘI). Individ, persoană: cîți inși ați fost? II. pron. pers. 1 Întrebuințat în compunere cu pron. enclitice -mi, -ți -și, etc., spre a adăuga o idee de identitate, sau spre a adăuga înțelesul de sigur, chiar (eu însumi, f. eu însămi; tu însuți, f. tu însăți; el însuși, f. ea însăși; noi înșine, f. noi însene; voi înșivă, f. voi însevă; ei înșiși, f. ele înseși): iubește pe aproapele tău ca pe tine însuți; însuși frate-său sau frate-său însuși l-a omorît ¶ 2 ÎNSUL, ÎNSA, ÎNȘII, ÎNSELE, pron. pers. Întrebuințat în loc de însul, dînsa, dînșii, dînsele, cînd e precedat de prep. în, din sau prin, care se înlocuesc atunci cu într’, dintr’, printr’: într’însul, în el, în însul, dintr’însa, din ea, printr’înșii, prin ei [lat. ipsum].

însul (înv.) pr. m., pl. înșii; f. însa, pl. însele (actualmente în: dintr-însul, într-însul, printr-însul)

însul (în într-însul, dintr-însul, printr-însul) pr. m., pl. înșii; f. însa, pl. însele

dintr-însul (pop.) prep. + pr.

ÎNSUL, ÎNSA (lat. ipsum) pron. 1. (Pron. pers. precedat de prep. întru, dintru, printru) El, ea, dânsul, dânsa. 2. (Pronume de întărire, de obicei adjectival, astăzi numai la f. pl.) Însuși. Ele însele.