BIRNIC, -Ă, birnici, -ce, s. m. și f. (Înv.) Persoană care era supusă la bir; p. gener. contribuabil. – Bir + suf. -nic.

birnic, ~ă [At: BIBLIA (1688), 141 / Pl: ~ici, -ice / E: bir + -nic] 1-2 smf, a (Înv) (Persoană) care plătește bir. 3 smf (Pgn) Contribuabil. 4 smf (Înv) Tributar. corectat(ă)

birnic, -ă s.m., s.f. (înv.) 1 Persoană care era supusă la bir; gener. contribuabil. Venitul se alcătuia din zeciuiala birnicilor (I. ION.). 2 Tributar. Crăia ungurească este birnică scaunului Papii (CANT.). • pl. -ci, -ce. /bir + -nic.

BIRNIC, -Ă, birnici, -ce, s. m. și f. (Înv.) Persoană care era supusă la bir; p. gener. Contribuabil. – Bir + suf. -nic.

BIRNIC, -Ă, birnici, -e, s. m. și f. 1. (Învechit, în opoziție cu scutelnic) Persoană care plătea bir, care era supusă la bir. Și pe cîmp, la plug de fag, Birnicii săraci iar trag. Plugul greu, cioplit din lemn, Pe grumaz le face semn. CONTEMPORANUL, S. II, 1950, nr. 184, 5/6. ◊ (Adjectival) Proprietarul birnic, adică... neboier, nu avea drept să ceară boieresc de la țăranii așezați pe moșia sa. COGĂLNICEANU, S. A. 142. 2. Tributar. Boierule, – așa le spuneau părinții noștri turcilor pe cînd eram birnicii lor. STANCU, D. 215.

BIRNIC, -Ă, birnici, -e, s. m. și f. (Înv.) Persoană care era supusă la bir. – Din bir + suf. -nic.

birnică s. f., g.-d. art. birnicei; pl. birnice

birnică s. f., g.-d. art. birnicei; pl. birnice

birnică s. f., g.-d. art. birnicei; pl. birnice

BIRNIC s. contribuabil, subiect, impozabil, (înv.) dajnic, dăjdiar, liude, mode. (~ din orânduirea feudală.)

BIRNIC s. contribuabil, subiect impozabil, (înv.) dajnic, dăjdiar, liude, mode. (~ din orînduirea feudală.)