AFECT, afecte, s. n. 1. Reacție emoțională, cu o desfășurare puternică și relativ de scurtă durată. 2. Denumirea generică pentru stările sau reacțiile afective. – Din germ. Affekt, lat. affectus.

afect sn [At: NEGRUZZI, S. I, 230 / Pl: ~e / E: ger Affekt, lat affectus] 1 Reacție emotivă, cu o desfășurare puternică și, relativ, de scurtă durată. 2 (În sens larg) Denumire generică pentru stările afective.

*AFECT (pl. -te) sn. 🦉 Stare sufletească stăpînită de o emoțiune, de o pasiune [germ. < lat.]

AFECT, afecte, s. n. 1. Reacție emoțională, cu desfășurare puternică și relativ de scurtă durată. 2. (În sens larg) Denumirea generică pentru stările sau reacțiile afective. – Din germ. Affekt, lat. affectus.

AFECT, afecte, s. n. Reacție emotivă intensă și de scurtă durată. Spaima, furia, bucuria nestăpînită sînt afecte.

AFECT, afecte, s. n. Reacție emotivă. – Germ. Affekt (lat. lit. affectus).

AFECT s.n. Reacție emotivă puternică și scurtă. ♦ Denumire generică pentru stările sau reacțiile afective; totalitatea stărilor psihice de natură senzorială, emoțională și sentimentală. [Pl. -te, (rar) -turi. [Cf. germ. Affekt, lat. affectus].

AFECT s. n. 1. reacție emoțională intensă și de scurtă durată. 2. denumire generică pentru stările sau reacțiile afective. 3. (med.) leziune. (< germ. Affekt, lat. affectus)

AFECT ~e n. 1) Stare emoțională puternică cu evoluție violentă și de scurtă durată. 2) Stare sau reacție afectivă. /<germ. Affekt, lat. affectus

afect n. mișcarea sufletului care trece în pasiune, sentiment: toți oamenii sunt supuși afectelor.

*aféct n., pl. e (lat. affectus. V. perfect). Mișcare de suflet, sentiment, pasiune.

afect s. n., pl. afecte

afect s. n., pl. afecte

afect s. n., pl. afecte

AFECT s. v. emoție, sentiment.

afect s. v. EMOȚIE. SENTIMENT.

afectelor, teoria ~, teorie estetică muzicală cu larg ecou în creație sec. 17-18. Potrivit acestei teorii se pot stabili, ierarhiza și codifica în sfera tematicului și a armonicului o seamă de mijloace răspunzând unor stări psihice (afecte) precise. Urmându-l pe Platon în caracterizarea modurilor (I, 1) eline (v. și etos), Glareanus (Dodekachordon, 1547) a desemnat pentru modurile curente anumite nuanțe afective (părerea existenței unor etos-uri distincte era împărtășită și în ev. med. în legătură cu modurile (1, 3) apusene și cu ehurile* biz.). Zarlino (Istitutioni harmoniche, 1558) a procedat într-un chip asemănător, investind însă cu proprietăți afective elementele formative ale armonicului: terța* mare era „veselă” în timp ce terța mică era „tristă”; prin tradiție, o anumită dialectică de orientare conținutistă consideră și astăzi majorul* și minorul* ca fiind „luminos” și, respectiv, „întunecat”, în funcție de terțele pe care se sprijină un mod și celălalt. Experiențele din domeniul operei*, mai ales prin stilul concitato al lui Monteverdi, au pus accentul pe unele mijloace de expresie, vizând o sferă aparte a stărilor afective (groază, iubire, gelozie). Mergând până la arbitrar, pe de o parte, și până la schematizare pe de alta, aceste mijloace și-au pierdut din interes în a doua parte a sec. 18. Momentul de înflorire a a. are loc în mediul barocului* muzical germ., unde prin strădaniile lui Kuhnau și J.D. Heinichen s-a ajuns la prescrierea unui adevărat cod de formule ritmice și armonice sau ritmo-melodice. Preluate de către J.S. Bach în cantatele* și în pasiunile* sale, aceste formule au girul valorii artistice, inextricabile, chiar dacă simbolica cu care fuseseră atunci investite scapă într-o bună măsură reprezentării noastre. Estetica romantică a muzicii programatice* nu este străină de această tradiție a a., ea găsind un sprijin – și nu de minimă importanță – în filosofia germ. a sec. 19 (Schlegel, Herder, Schopenhauer; Nietzsche numea motivul* „singurul sprijin al afectului muzical”).