URĂTURĂ, uraturi, s. f. Cuvânt sau formulă de urare la adresa cuiva. ♦ Text recitat de colindători când umblă cu uratul¹. – Ura² + suf. -ătură.

urătură sf [At: VARLAAM, C. 255 / V: (reg) ureză~, urezit~ / Pl: ~ri / E: ura² + -ătură] 1 (Îvr) Formulă prin care se cere ocrotirea divină. 2-4 Urare (1-3). 5 (Îf urezătură) Chiuitură (1).

URĂTURĂ (pl. -turi) sf. Ceea ce se rostește cînd se urează cuiva noroc, sănătate, viață lungă; felicitare: răsunau glasurile tinere care învățau urăturile (SAD.) [ura²].

URĂTURĂ, urături, s. f. Cuvânt sau formulă de urare la adresa cuiva. ♦ Text recitat de colindători când umblă cu uratul¹. – Ura² + suf. -ătură.

URĂTURĂ, urături, s. f. Text recitat de colindători cînd umblă cu «plugușorul». Eu știu o urătură. ȘEZ. XVIII 26. ♦ Cuvînt sau formulă de urare la adresa cuiva. Sfătuiesc acuma cam ce urătură spune-vor din gură. Deci au zis ca întîiul astfel să vorbească... «Domnul să trăiască». CONTEMPORANUL, II 611.

URĂTURĂ ~i f. 1) v. URARE. 2) Creație populară în versuri, care se recită de urători în ajunul Anului Nou; hăitură, plugușor. /a ura + suf. ~ătură

urătúră f., pl. ĭ. Felu de a ura. Cuvintele pin care se urează, urare, uret.

urezătură sf vz urătură

urătură (reg.) s. f., g.-d. art. urăturii; pl. urături

urătură (reg.) s. f., g.-d. art. urăturii; pl. urături

urătură s. f., g.-d. art. urăturii; pl. urături