sultan [At: (a. 1594) IORGA, C. I. II, 234 / V: (înv) sol~ / Pl: ~i / E: tc sultan] 1 sm Titlu dat suveranilor din Imperiul Otoman și din alte țări musulmane Si: (înv) șah¹. 2 sm Persoană care poartă titlul de sultan (1) Si: (înv) șah¹. 3 a (Înv; d. stofe) De bună calitate. 4 sm (Înv) Varietate de struguri nedefinită mai îndeaproape.

SULTAN, sultani, s. m. Titlu dat monarhului din imperiul otoman și din unele țări musulmane. Sultanul Marocului. ▭ Sultanul azi se află în prietinie mare cu craiul Lehiei. SADOVEANU, O. VII 26. Și cum o privea sultanul, ea se-ntunecă... dispare. EMINESCU, O. I 142. Cînd fu la Cîmpii Rigăi, zice cronica, veni și sultan Murad cu toate oștile lui. BĂLCESCU, O. I 48. ◊ Compus: (învechit) sultan-mezat = licitație publică. Moșia... pe care am cumpărat-o de la sultan-mezat. FILIMON, C. 191.

SULTAN ~i m. (în Imperiul Otoman și în alte țări musulmane; folosit și ca titlu pe lângă numele respectiv) Conducător absolut al țării; monarh; suveran. /<turc. sultan

sultan m. titlul împăraților Turciei și od. al Hanilor tătărești. [Turc. SÜLTAN].

sultán m. (turc. [d. ar.] sultan). Împăratu turcesc orĭ morocan. Odinioară și titlu al hanilor tătăreștĭ. Sultan-mezat, mezat domnesc care se ținea în divan (sin. cu cochiĭ-vechĭ).

soltan sm vz sultan

sultan s. m., pl. sultani

sultan s. m., pl. sultani

sultan s. m., pl. sultani

sultan (sultani), s. m. – Monarh musulman. Tc. sültan, din arab. sultan „putere” (Șeineanu, II, 328; Lokotsch 1945), cf. ngr. σουλτάνος, bg., rus. sultan etc. – Der. sultană, s. f. (soție sau fiică de sultan); sultănea, s. f. (conduraș, Tropaeolum majus); sultănesc, adj. (de sultan); sultănică, s. f. (dans popular din Munt. și Dobr.); sultanin, adj. (imperial), din tc. sültani.

SULTAN s. (IST.) padișah, (înv.) șah. (~ otoman.)

SULTAN s. (IST.) (înv.) șah. (~ otoman.)