STAȚIUNE, stațiuni, s. f. I. 1. (De obicei urmat de determinări) Localitate cu condiții climaterice sau cu ape minerale prielnice sănătății. De sub aripile avionului țărmul rămînea în urmă, presărat cu porturi și stațiuni de odihnă. BOGZA, M. S. 104. Admirabil loc pentru o stațiune climaterică. BRĂTESCU-VOINEȘTI, F. 7. 2. (Învechit) Așezare omenească din epocile primitive. Oamenii străvechi... în timpii perioadei glaciare a Europei, se adăposteau în peșterile de la Madeleine... și din alte stațiuni, cufundate azi sub tărîmul Perigordului. ODOBESCU, S. III 79. 3. (Urmat de determinări care arată felul, natura, scopul etc.) Ansamblu de clădiri și de instalații care servesc la îndeplinirea unei anumite operații tehnice. Stațiune de fermentare a brînzeturilor. ▭ Se îndreptară spre Bădeni, la stațiunea de mașini și tractoare. MIHALE, O. 13. 4. Centru special amenajat, în condiții de mediu specific, pentru cercetări experimentale într-o anumită ramură a științei. Stațiune meteorologică. ▭ Fiecare stațiune experimentală își va întocmi un plan tematic de lucru în înțelegere cu organele agricole locale, publicînd în fiecare an rezultatele cercetărilor întreprinse. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2859. II. (Anat.; determinat prin «verticală», «orizontală», «bipedă» etc.) Poziție caracteristică a corpului, la om și la animale. Omul are o stațiune bipedă și verticală, spre deosebire de animale care au o stațiune patrupedă și orizontală. – Variantă: stație (DUMITRIU, N. 283) s. f.

STAȚIUNE s.f. I. 1. (Liv.) Stație. ◊ Stațiune balneară (sau climaterică) = localitate în care se găsesc ape minerale sau condiții climaterice prielnice sănătății. 2. Ansamblu de clădiri și de instalații care servește la efectuarea unor observații, la îndeplinirea unei operații tehnice sau a activității unei unități de muncă de pe un anumit teritoriu. ♦ Centru special pentru cercetări experimentale. 3. Așezare omenească din epocile primitive. II. Poziție caracteristică a corpului (la om și la animale). III. (Biol.) Totalitatea factorilor care constituie mediul în care se dezvoltă o specie sau o grupare vegetală. [Pron. -ți-u-. / cf. fr. station, it. stazione, lat. statio].

STAȚIUNE s. f. I. 1. localitate care prezintă elemente de atracție turistică sau condiții climatice prielnice sănătății, ape minerale etc. 2. ansamblu de clădiri, instalații, laboratoare la efectuarea unor observații, la îndeplinirea unei operații tehnice sau a activității unei unități de muncă de pe un anumit teritoriu. ◊ centru special pentru cercetări experimentale. 3. așezare omenească din epocile primitive. II. poziție caracteristică a corpului (la om și la animale). III. totalitatea factorilor fizico-geografici care constituie mediul de dezvoltare a unui organism vegetal sau a unei biocenoze. (< fr. station, lat. statio)

STAȚIUNE ~i f. 1) Localitate cu izvoare de apă minerală și cu condiții climaterice bune pentru tratamentul diferitelor boli. 2) arheol. Loc unde se observă vestigiile unei așezări umane din epocile primitive. [G.-D. stațiunii; Sil. -ți-u] /<fr. station, lat. statio, ~onis

stați(un)e f. 1. stare scurtă într’un loc; 2. locul unde stau trăsurile publice; 3. locul unde se opresc trenurile spre a depune și a lua pe călători: stațiune de cale ferată; 4. localitate de băi: stațiune termală.

*stațiúne f. (lat. státio, -ónis, d. stare, a sta, a se opri; fr. station; rus. stánciĭa). Popas, oprire cît-va timp într’un loc. Locu unde staționează birjile. Locu unde se opresc trenurile ca să se suĭe orĭ să se scoboare călătoriĭ (V. escală). Edificiŭ (gara) în care călătoriĭ așteaptă sosirea saŭ plecarea trenurilor; șefu stațiuniĭ. Localitate cu instalatiunĭ balneare saŭ p. a petrece la aer curat: stațiune balneară, climatică. – Cu înț. de „gară”, se zice ob. stáție. (după pol. rus.).

STAȚIE, stații, s. f. I. 1. Punct de oprire (anume amenajat) pe traseul unor vehicule publice, destinat pentru urcarea și coborârea călătorilor, a mărfurilor etc. ♦ Stație interplanetară = stație-releu ipotetică pentru zborurile cosmice, pe care navele cosmice ar putea ateriza, în drumul către alte planete, păstrându-și viteza. 2. Loc (în oraș) unde staționează unele vehicule publice (taxiuri, autobuze etc.) pentru a aștepta călătorii. 3. (Înv.) Popas, oprire. ♦ (Reg.; în ritualul Bisericii ortodoxe) Popas făcut în drum spre cimitir, pentru a se citi prohodul. II. 1. (Mai ales în forma stațiune) Ansamblu de clădiri și de instalații care servesc la îndeplinirea unor observații, operații, cercetări etc. ♦ Așezare, centru special amenajat pentru cercetări experimentale sau pentru diverse operații tehnice. ♦ Stație cosmică (sau spațială) = vehicul cosmic ori satelit artificial plasat pe o orbită în jurul Pământului, folosit de obicei pentru cercetări. 2. (În forma stațiune) Localitate în care se găsesc condiții climaterice, ape minerale etc. prielnice sănătății. III. (În forma stațiune) Poziție caracteristică a corpului (la om și la animale). [Var.: stațiune s. f.] – Din fr. station, lat. statio, -onis.

stățiune sf vz stațiune

STAȚIE, stații, s. f. I. 1. Punct de oprire (anume amenajat) pe traseul unor vehicule publice, destinat pentru urcarea și coborârea călătorilor, a mărfurilor etc. ♦ Stație interplanetară = stație-releu ipotetică pentru zborurile cosmice, pe care navele cosmice ar putea ateriza, în drumul către alte planete, păstrându-și viteza. 2. Loc (în oraș) unde staționează unele vehicule publice (taxiuri, autobuze etc.) pentru a aștepta călătorii. 3. (Înv.) Popas, oprire. ♦ (Reg.; în ritualul Bisericii ortodoxe) Popas făcut în drum spre cimitir, pentru a se citi prohodul. II. 1. (Mai ales în forma stațiune) Ansamblu de clădiri și de instalații care servesc la îndeplinirea unor observații, operații, cercetări etc. ♦ Așezare, centru special amenajat pentru cercetări experimentale sau pentru diverse operații tehnice. ♦ Stație cosmică (sau spațială) = vehicul cosmic ori satelit artificial plasat pe o orbită în jurul Pământului, folosit de obicei pentru cercetări. 2. (În forma stațiune) Localitate în care se găsesc condiții climaterice, ape minerale etc. prielnice sănătății. III. (În forma stațiune) Poziție caracteristică a corpului (la om și la animale). Omul are o stațiune bipedă și verticală. [Var.: stațiune s. f.] – Din fr. station, lat. statio, -onis.

STAȚIE¹ s. f. v. stațiune.

oraș-stațiune s. n. Oraș care este o stațiune (balneară) ◊ „Florile orașului-stațiune Vatra Dornei.” Sc. 24 IV 76 p. 4. ◊ „Dacă treceți prin Vatra Dornei nu se poate să nu vă opriți pentru câteva clipe și în frumosul parc al nu mai puțin frumosului oraș-stațiune.” Sc. 3 V 79 p. 2; v. și R.l. 7 XI 84 p. 1 (din oraș + stațiune)

stațiune (climaterică, de cercetare, tehnică, anatomică) (desp. -ți-u-) s. f., g.-d. art. stațiunii; pl. stațiuni

stațiune (climaterică, de cercetare, tehnică, anatomică) (-ți-u-) s. f., g.-d. art. stațiunii; pl. stațiuni

stațiune (climaterică, de cercetare, de operații tehnice, anatomică) s. f. (sil. -ți-u-), g.-d. art. stațiunii; pl. stațiuni

stațiune la mare expr. (deț.) infirmerie.

stațiune la munte expr. (deț.) izolator.

STAȚIUNE s. v. atitudine, port, poză, poziție, ținuță.

stațiune s. v. ATITUDINE. PORT. POZĂ. POZIȚIE. ȚINUTĂ.

stațiúne, stațiuni, s.f. (în expr.) Stațiune docențială = școală elementară confesională (la sfârșitul sec. al XIX-lea, în Maram.). – Var. a lui stație.