murmura [At: VALIAN, V. / Pzi: murmur și (îrg) ~rez / E: fr murmurer, lat murmurare] 1 vi (D. ape, vânt sau alte elemente ale naturii) A produce un zgomot slab, continuu și monoton Si: a susura, a șopti, (înv) a murmui¹ (1). 2 vt (D. oameni) A rosti cuvinte sau a intona o melodie încet, monoton, șoptit și uneori nedeslușit. 3 vi (Pex; d. vorbe, cântece etc.) A răsuna încet, domol. 4 vi A-și exprima nemulțumirea vorbind încet, printre dinți, a protesta cu glasul scăzut Si: a bombăni, a mormăi¹, a se plânge, (înv) a cârti, a murmui¹ (2), a murmurisi. 5 vi (Reg; d. urși) A mormăi¹ (1).

MURMURA, murmur, vb. I. Intranz. 1. A rosti cuvinte sau a intona o melodie încet, nedeslușit. V. bolborosi. Ceasuri lungi scria de zor, Făr’ să obosească, Murmurînd încetișor. DEȘLIU, M. 59. Radu... murmură pierdut, pe gînduri. CAMIL PETRESCU, T. II 56. Valea-i în fum, fluiere murmură-n stînă. EMINESCU, O. IV 100. ◊ (Rar, subiectul este vorba, glasul) Să n-ai grijă, bă, auziși, care ești acolo? – Auzit, murmură adînc glasul din șlep. DUMITRIU, N. 139. Vorbe murmurau amestecate în juru-i. SADOVEANU, O. VIII 39. ◊ Tranz. Cînd a murmurat vorba asta, Panțîru a înțeles-o. SADOVEANU, O. VIII 192. (Poetic) îmi murmur bucuria în fluier vechi de fag. STANCU, C. 81. Noaptea-ntreag-o să-și murmure Apele povestea lor. COȘBUC, P. I 316. ♦ A cîrti împotriva cuiva sau a ceva, a protesta cu jumătate de glas. Parcă știți voi cum murmură și se mișcă poporul asuprit? SADOVEANU, O. I 324. Oamenii nu se ajung și murmură, și se agită, și amenință. REBREANU, R. I 223. Cei ce se luptă murmurînd De s-ar lupta și-n primul rînd, Ei tot atît de buni ne par Ca orișicare laș fugar. COȘBUC, P. I 257. Lumea începe să murmure. CARAGIALE, O. III 10. 2. A produce un zgomot ușor și continuu. Vîntul de toamnă pornise o dată cu sara și murmura pe afară în tăcerea curții goale. SADOVEANU, O. III 210. Fetele secerătoare Rîd și cîntă, snopi fac grîul, Murmură-ntre sălcii rîul. COȘBUC, P. I 96. Izvoară vii murmură și saltă de sub piatră. EMINESCU, O. I 93.

MURMURA vb. I. 1. tr., intr. A rosti cuvinte sau a intona o melodie încet, nedeslușit. 2. intr. A susura. [< fr. murmurer].

MURMURA vb. I. tr., intr. a rosti cuvinte sau a intona o melodie încet, nedeslușit. II. intr. a susura. (< fr. murmurer)

A MURMURA mumur 1. tranz. 1) (cuvinte, sunete, propoziții) A pronunța cu voce joasă și nedeslușit. 2) (melodii, cântece) A cânta încet și fără cuvinte, ca pentru sine; a îngâna; a fredona. 2. intranz. (despre ape curgătoare, frunze mișcate de vânt etc.) A face să se audă un murmur; a produce un zgomot lin, continuu și plăcut; a susura; a șopoti. /<lat. murmurare, fr. murmurer

murmurà v. 1. a scoate un murmur: izvorul murmură; 2. a face să s’auză murmure: poporul murmura în contra tiranilor.

2) *múrmur, a -á v. intr. (lat. mŭrmuro, -áre; it. mormorare, fr. murmurer. E rudă pin sunet cu a mormăi și a borborosi). Fac un zgomot confuz și prelungit: vîntu murmură (saŭ: vîjîĭe, șuĭeră), izvoru murmură (saŭ: cĭuruĭe), valurile murmură (saŭ pleoscăĭesc); Fig. Protestez înfundat: poporu murmură contra tiranilor, a murmura pintre dințĭ. – În sec 18 și murmurisesc (ngr. murmurízo, aor. -úrisa). V. cîrtesc.

murmura (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. murmur, 3 murmură; conj. prez. 1 sg. să murmur, 3 să murmure

murmura (a ~) vb., ind. prez. 3 murmură

murmura vb., ind. prez. 1 sg. murmur, 3 sg. și pl. murmură

murmur, -ram 1 imp.

murmura (murmur, at), vb. – A susura. – Mr. murmuredz, murmurare. Fr. murmurer (în mr., probabil din it. mormorare). Pușcariu 1134 îl considera drept reprezentant direct din lat. murmurāre, cf. REW 5761; dar aparențele pledează în favoarea unei der. neologice, înclinînd spre alb. murmuroń (Philippide, II, 648), bg. mărmorjă. – Der. murmui, vb. (a murmura) încrucișare între murmura și mormăi (Tiktin); murmurisi, vb. (a murmura), sec. XVIII, înv. din ngr. μουρμουρίζω; murmur (var. murmur, murmură), s. n. (susur), din fr. murmure (var. din it. mormore și ngr. μουρμοῦρα); murmurător, adj. (care murmură); murmuitor, adj. (care murmură); murmuială, s. f., ca mormăială.

MURMURA vb. 1. v. șopti. 2. v. protesta. 3. v. plânge. 4. v. bombăni. 5. v. clipoci.

MURMURA vb. 1. a șopti. (A ~ ceva pe care nu l-am înțeles.) 2. a crîcni, a protesta, (pop.) a cîrti, (prin Mold. și Bucov.) a blești, (înv.) a răpști. (Cine mai ~ în front?) 3. a (se) plînge, (pop.) a cîrti, (înv. și reg.) a tînji. (Să nu ~!) 4. a bălmăji, a bîigui, a bîrîi, a bodogăni, a bolborosi, a bombăni, a boscorodi, a gîngăvi, a îndruga, a îngăima, a îngîna, a mîrîi, a molfăi, a mormăi, (pop.) a blodogori, a bufni, (reg.) a dondăni, a mogorogi, a mondăni, a mormoti, a morocăni, a slomni, a tolocăni, (Ban.) a pîtcăi, (prin Olt.) a șondoroi. (Ce tot ~ acolo?) 5. clipoci, a suna, a susura, a șopoti, a șopti, a șușoti, (rar) a șușui, a zgomota, a zuzui, a zvoni, (reg.) a ujui, (înv.) a murmui. (Apele ~.)

MURMURA vb. I. 1. I n t r a n z. (Despre ape, despre vînt sau despre alte elemente ale naturii) A produce un zgomot slab, continuu și monoton; a susura, a șopoti, (învechit) a murmui¹ (l). Cf. VALIAN , v. Ríul care murmurează. NEGRUZZI, S. II, 15. Unde murmură izvorul și unde cîntâ mierla. ODOBESCU, S. III, 87. Izvoare vii murmură și saltă de sub piatră. EMINESCU, O. I, 93. Fetele secerătoare Rîd și cîntă, snopi fac grîul, Murmurâ-ntre sălcii rîul. COȘBUC, P. I, 96, cf. II, 14. Picăturile de apă murmurau câzînd din streșină. SADOVEANU, O. I, 147. Vîntul de toamnă pornise o dată cu sara și murmura pe afară în tăcerea curții goale. id. ib. III, 210. Îndolente valuri veșnic au să ducă, Murmurînd nostalgic, rămînînd pe loc, Etereea noastră gemină nălucă. BENIUC, C. P. 103. Pîrîu murmurează. Com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. 2 T r a n z. (Despre oameni) A pronunța, a vorbi, a spune sau a cînta cu tonul scăzut, adesea monoton, șoptit și uneori nedeslușit. Basarabii ar fi murmurat acest cuvînt, așa- zicînd cu d-a sila. HASDEU, I. C. I, 46. Dascălul murmura în strana lui rugăciuni într-o limbă veche. EMINESCU, G. P. 65. Murmurînd cu o satisfacție plină de mîndrie: – Uite-așa-s bărbații ! REBREANU, R. i, 28. Și tocmai asta e întrebarea cea mare ! murmură îngrijorat Grigore. id. ib. II, 13. S-a ridicat repede, murmurînd: iartă-mă, Vladimir. SAHIA, N. 60. Oamenii murmurau cuvinte de încuviințare. SADOVEANU, O. V, 646, cf. 708. îmi murmur bucuria în fluier vechi de fag. STANCU, C. 81. Voi intra masiv și greu în vreme. . . Murmurînd o doină trist. BENIUC, V. 9. Voicule, murmura el cu glas scăzut, . . . care e situația acolo ? PREDA, d. 157. Ceasuri lungi scria de zor făr' să obosească, Murmurînd încetișor Limbă păsărească. DEȘLIU, M. 59. (F i g.) Noaptea-ntreagă o să-și murmure Apele povestea lor. COȘBUC, P. I, 316. Iar apele, ciocnind tăceri, Trecutul ți-l murmură. LESNEA, I.118. Vadul își murmură cîntul. BENIUC, V. 99. ◊ A b s o l. Fata sărută murmurînd floarea. EMINESCU, N. 18. (F i g.) Vedeți cum urna crapă, cenușa reînvie, Cum murmură trecutul cu glas de bătălie Poporului roman. id. O. I, 24. Scîrție-n vînt cumpăna de la fîntînă, Valea-i în fum, fluiere murmura-n stînă. id. ib. 231. ♦ I n t r a n z. P. e x t. (Despre vorbe, cîntece etc.) A răsuna încet, domol. Printre mîndrele coloane o cîntare blînd murmură. EMINESCU, O. IV, 131. Vorbe murmurau amestecate în juru-i. SADOVEANU, O. VI, 532. 3. I n t r a n z. A-și exprima nemulțumirea vorbind încet, printre dinți, a protesta cu glasul scăzut; a se plînge, a mormăi¹ (2), a bombăni, (învechit) a murmui¹ (2), a murmurisi. V. c î r t i. Cf. COSTINESCU. Toată societatea începu să murmure contra lui Elescu. BOLINTINEANU, O. 424. Lumea începe să murmure. CARAGIALE, O.4. Cei ce se luptă murmurînd, De s-ar lupta și-n primul rînd Ei tot atît de buni ne par Ca orișicare laș fugar. COȘBUC, P. I,0 257. Biroul însă începea să murmure și Sergiu schimba vorba. BASSARABESCU, S. N. 44. Oamenii nu se ajung și murmură și se agită și amenință. REBREANU, R. I, 223. Parcă știți voi cum murmură și se mișcă poporul asuprit ? SADOVEANU, O. I, 70. Din sate veni vestea că sărăcimea murmură, cîrtește și înjură. STANCU, R. A. IV, 172, cf. ALR II/I h 31. 4. I n t r a n z. (Regional; despre urși) A mormăi¹ (1) (Balș). ALR SN III h 677/876. – Prez. ind.: murmur (pers. 3 accentuat și murmură) și (învechit și regional) murmurez. – V. murmur. Cf.fr. m u r m u r e r, lat. m u r m u r a r e.