descălța vtr [At: ANON. CAR. / V: (reg) dis~ / Pzi: ~calț / E: ml discalciare] 1-2 A (-și) scoate încălțămintea din picioare.

DESCĂLȚA, descalț, vb. I. Refl. (Uneori urmat de determinări introduse prin prep. «de») A-și scoate încălțămintea. Se descălțaseră de opinci, își lepădaseră... sumanele petecite ca să fie mai sprinteni. SADOVEANU, P. M. 258. Tata se descălțase și sta grecește în pat. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 264. Cum ajunserăm în odaie, Grigoriță iute se dezbrăcă, iute se descălță și iute se trînti în pat. HOGAȘ, DR. II 13. ◊ Tranz. Acuș te descalț! CREANGĂ, A. 41.

A DESCĂLȚA descalț tranz. 1) (încălțăminte) A scoate din picioare. 2) (persoane) A elibera de încălțăminte, trăgând-o din picioare. /<lat. discalciare

descălțà v. a scoate încălțămintele. [Lat. DISCALCEARE].

discălța v vz descălța

descálț, a -călțá v. tr. (lat. dis-calciare, pop. dis-culciare. V. desculț, încalț). Scot cuĭva încălțămintea din picĭoare. V. refl. Îmĭ scot încălțămintea din picĭoare.

descălța (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. descalț, 3 descalță; conj. prez. 1 sg. să descalț, 3 să descalțe; imper. 2 sg. afirm. descalță

descălța (a ~) vb., ind. prez. 3 descalță

descălța vb., ind. prez. 1 sg. descalț, 3 sg. și pl. descălța; ger. descălțând

descălța

descalț.

descălța (descalț, descălțat), vb. – 1. A scoate încălțămintea din picioare. – Var. desculța. Mr. discaltsu. Lat. dĭscalcĕāre sau dĭsculcĭāre, ambele forme atestate (Densusianu, Hlr., I, 169; Pușcariu 505; Candrea-Dens., 255; Tiktin; Candrea; Scriban); cf. it. discalzare, port., cat. descalçar, fr. déchausser, sp. descalzar, prov. descaussar. Cf. desculț, adj. (cu picioarele goale), mr., megl. disculț, istr. rescuts, part. de la var. sau, mai puțin probabil, de la un lat. *dĭsculceātus (Pușcariu 512; Tiktin; Candrea-Dens., 266; REW 2662; Candrea; cf. Graur, BL, V, 96), cf. trent., padov. descolzo, friul. diskolts, sard. iskultsu.

descălța, desculța, desculț Alături de încălța, încălțat, cu ă, fără variații vocalice (cu excepția unui înculța în Anonymus Caransebesiensis, pe care CDDE îl consideră refăcut după desculța), romîna cunoaște verbul a descălța, cu varianta desculța, iar ca adjectiv, forma desculț, cu u fără variante. Aceste forme sînt puse în general pe același plan, ca și cum ar fi la fel de vechi și de răspîndite. Se pornește de la lat. incalcare, discalciare, *disculcius, disculciare și, după cîte văd, nimeni nu și-a pus întrebarea de ce forma pozitivă nu are u, iar forma negativă este în mare parte cu u. DU consideră că desculț < *disculceus, care ar fi pentru disculciatus. La fel socotește și TDRG, care crede că descălța este de fapt desculța, refăcut după încălța, iar pentru acesta din urmă, trimite la lat. calceare. REW e de părere (2662) că desculța e derivat de la desculț, iar pentru încălța trimite la lat. *calceare. Într-o notă din SCL, IX (1958), p. 411, Maria Iliescu arată că disculcius e atestat în Lex. Salica. În fapt, Thesaurus linguae latinae. s.v. discalceatus, reproduce relativ numeroase exemple de disculciatus, exculciatus și disculcius din manuscrise ale autorilor vechi (Vegetius, Vulgata, Lex Salica). E greu de văzut de ce ar trebui să credem că disculcius se explică prin. disculciatus. Se știe că schimbarea, lui a în u face parte dintr-un proces mult mai larg de închidere a vocalelor scurte în silabă neinițială, petrecut într-o fază mai veche a limbii latine. Nimic nu dovedește că în vremea cînd avea loc închiderea vocalelor verbul calceare (excelent, atestat în textele latine, în ciuda asteriscului lui Meyer-Lübke) s-ar fi folosit cu preverbul in-. Densusianu, HdLR, I, p. 169, cunoaște un singur exemplu de incalciat (de altfel nici în Thesaurus nu se găsește altul), din Notitia Tironis (trimiterea este greșită, trebuie citit ALLG, IX, 243, în loc de VIII, 243). Este adevărat că apar forme romanice de tipul încălța, dar nimic nu dovedește că nu sînt formate independent în fiecare limbă în parte. Dacă însă verbul era calceare și nu incalceare, nu era nici un motiv să se schimbe a în u, de vreme ce era în silaba inițială. Pentru forma negativă, situația diferă : fie că s-a folosit prefixul dis- sau ex-, în orice caz în „a descălța” a era în silabă neinițială și deci, într-o perioadă mai veche, el s-a putut închide în u. Lucrul s-a și întîmplat, pe de o parte pentru că limbile romanice au forme cu u (și acestea nu s-au putut crea în mod independent, căci închiderea vocalelor era un proces încheiat în perioada romanică), pe de altă parte pentru că asemenea forme apar în manuscrisele latinești. Opoziția se stabilise atunci între calceare pe de o parte și disculceare (sau discalceare), exculciare (sau excalceare) de cealaltă. S-a creat atunci și discalcius sau disculcius ? E puțin probabil, deoarece nu exista un calcius „încălțat”. Este mult mai ușor de crezut că disculcius este un derivat regresiv, și nu numaidecât de la disculciatus, ci mult mai curînd de la disculciare (în aparență același raport ca între socius și sociare). Ar fi greu de decis dacă în romînește descălța provine din desculța, sub intluența lui încălța, sau, dimpotrivă, desculța e refăcut din descălța sub influența lui desculț (căci vechiul disculciare a putut să se piardă după ce a dat naștere lui disculcius). Chiar și în prima ipoteză, nu e de mirare că desculț s-a păstrat, deoarece nu există o formă *înculț cu care să intre în opoziție și deci în raporturi analogice.

DESCĂLȚA vb. a scoate, a trage, (reg.) a desculța. (~ pantofii din picioare.)

DESCĂLȚA vb. a scoate, a trage, (reg.) a desculța. (~ pantofii din picior.)

A (se) descălța ≠ a (se) încălța