BURĂ s. f. Ploaie măruntă și deasă (însoțită de ceață); burniță, burnițeală, buroaică. – Cf. sb. bura.

bură² sf [At: MARDARIE, L. 2779 / Pl: ~re, ~ri / E: ns cf it buriana] 1 (Dob complinit prin de ploaie) Ploaie măruntă, deasă și scurtă Si: burniță, (rar) bur, burat² (2), (reg) bureală, burlă, burliță, burnă. 2 (Reg; pex) Ceață. 3 (Reg; pan) Aburul care iese din mâncarea caldă. 4 (Reg; pex) Chiciură. 5 (Reg; pex) Promoroacă. 6 (Reg; pex) Polei. 7 (Reg) Dans țărănesc nedefinit mai îndeaproape. 8 (Reg) Melodie după care se execută bura (7). 9 (Reg) Instrument de pescărie nedefinit mai îndeaproape.

bură s.f. 1 (meteor.) Ploaie măruntă și deasă (însoțită de ceață sau negură); burniță. Cădea o bură rece. 2 Ext. (meteor.; cu determ. „de ploaie”) Ploaie măruntă și deasă care vine și trece repede și răcorește atmosfera. Bura de ploaie nu mai avea sunet (SADOV.). ◊ Compar. Pulberea de diamante cade fină ca o bură (EMIN.). 3 (meteor.; reg.) Promoroacă, chiciură, polei. De se prinde bură de busuioc, cred că au noroc (MARI.). 4 (înv.) Furtună, vijelie. Să fece vînt cu bură De rădică val de necătură (DOS.). 5 Abur ce iese din bucatele calde; boare. 6 (reg.) Numele unui dans popular. ♦ Melodie după care se execută acest dans. • pl. -i. /<sl. veche боурꙗ „furtună”; cf. srb. bura, tc. bora, gr. βορέας, lat. bŏrĕas, -ae „vînt dinspre nord”, alb. borë „zăpadă”.

BURĂ² (pl. -re, -ri) sf. 🌦 1 Ploaie măruntă și deasă: de arat nu era chip, pînă nu s’o îndura Dumnezeu să dea o ~ de ploaie (BR. -VN.); Fig.: la cea dintîiu ~ de săgeți ... se răpăd orbește cu sulițele întinse (VLAH.) ¶ 2 Chiciură, promoroacă: dacă în ... ajunul Bobotezei e ~ pe pomi, vor fi poame multe (MAR.).<br />

BURĂ s. f. Ploaie măruntă și deasă (însoțită de ceață); burniță, burnițeală, buroaică, – Cf. scr. bura.

BURĂ s. f. 1. (De obicei determinat prin «de ploaie») Ploaie măruntă și deasă, burniță. Vîntul sufla mai friguros, desfundînd iarăși o bură de ploaie măruntă, moleșitoare. REBREANU, P. S. 87. Vîntul suna în brazi ca o bură de ploaie. IBRĂILEANU, A. 155. Pulbere de diamante cade fină ca o bură. EMINESCU, O. I 142. ◊ Fig. Pe fața albă, sticleau ochii în bură de lacrimi. SADOVEANU, O. I 250. Tremurînd ea licurește și se pare a se rumpe. Încărcată de o bură, de un colb de pietre scumpe. EMINESCU, O. I 76. 2. Ceață amestecată cu ploaie foarte măruntă. ◊ (Poetic) Cumnate Manole, a grăit uncheșul, de-acu dusu-m-am și eu. Mă întorc în bură și negură, cum spune cîntecul din bătrîni. SADOVEANU, N. F. 187. Bura piscului = ceața care acoperă vîrful unui munte sau al unui deal mai înalt, în zilele ploioase (uneori și în zilele senine).

BURĂ s. f. Ploaie măruntă și deasă (însoțită de ceață); burniță. – Comp. sb. bura.

BURĂ ~i f. Ploaie măruntă și deasă; ploaie ciobănească; burniță. /<sb. bura

bură f. 1. ploaie cu furtună; 2. ploaie măruntă și rece: pulberea de diamante cade fină ca o bură EM. [Vechiu-rom. bură, vifor = serb. BURA].

1) búră f., pl. ĭ (sîrb. bura, furtună [înț. pe care îl avea și vrom.], vsl. și rus. búrĕa, furtună; turc. bora, un vînt violent. V. zbîrlesc. Cp. cu boare. Bern. 1, 103). Vechĭ. Furtună. Azĭ. Început de ploaĭe, ploaĭe slabă. O bură de ploaĭe, o ploaĭe scurtă. Nord. Chiciură. V. burniță, ropot.

burnă (burniță) f. V. bură.

bură s. f., g.-d. art. burei

bură s. f., g.-d. art. burei

bură s. f., g.-d. art. burei

bură (buri), s. f. – 1. (Înv.) Furtună. – 2. Ceață; burniță. – 3. Chiciură. – 4. Aburi, vapori. Origine incertă. Cihac, II, 34 și Densusianu, Rom., XXX, 275, explică acest cuvînt prin sl. burja „furtună”, cf. bg., rus. bura, sb. bura „vînt dinspre nord” (Berneker). S-a observat, dimpotrivă, că acest cuvînt apare în alte limbi, cf. gr. βορέας, lat. bŏreās, dalm. bura, ven. bura, toate cu sensul de „vînt dinspre nord” cat. boira, „ceață”, lituan „búris” „aversă”, alb. borë „zăpadă”, ngr. μπόρα „vînt puternic” (cf. tc. bora, cu același sens). Pentru der. romanici al lat. bŏreās, cf. Pușcariu, ZRPh., XXXVII, 112; REW 1219; Menéndez Pidal, RFE, 1920, p. 34; Skok, ZRPh., XLIII, 195. Simultaneitatea acestor cuvinte a făcut să se invoce existența unui vechi cuvînt balcanic, pe cînd, alți cercetători consideră că rom. trebuie să provină din lat. În stadiul actual al cercetării, orice explicație nu este decît ipotetică. Der. bura, vb. (a ploua mărunt; a bruma); burniță, s. f. (ploaie măruntă și deasă); buracă, s. f. (ceață); buratec, s. n. (burniță); burh(ăi)ală burniță, burliță, bîrnă, s. f. (burniță); burnițos, adj. (noros; acoperit); îmbura, vb. (a bura).

BURĂ s. v. burniță.

BURĂ s. (MET.) burniță, burnițeală, țîrcîială, țîrîială, (reg.) buruială, roureală.

bură, (bur), s.f. – Chiciură, burniță; stur de omăt (Rona), premug (Săpânța). – Cf. srb. bura (DEX); sl. burja „furtună”, cf. rus. bura, srb. bura „vânt dinspre nord” (Cihac); Lat. boreas, veneț. bora „vânt dinspre nord”.