ȚIMIR, (1) țimire, s. n., (2) țimiri, s. m. 1. S. n. (Înv.) Emblemă care servește drept semn distinctiv al unei familii nobile, al unui oraș, al unei corporații sau membrilor ei, al unei țări etc. 2. S. m. Denumire dată în Evul Mediu, în Țările Române, călăuzei și însoțitorului oficial al unui străin, mai cu seamă de la hotare până la Curtea domnească. [Pl. și: (1) țimiruri. – Var.: țimară s. f.] – Din magh. cimer.

țimir [At: (cca 1594) HURMUZAKI, XI, 398 / V: țăm~ s, ~mar snm, ~mară sf, ci~^[1] snm, zi~ sn / Pl: ~e, ~uri sn, ~i sm / E: mg címer, pn cymer] 1 sn (Înv; Trs; Mol) Blazon (1). 2 sn (Înv; Trs; Mol) Ecuson reprezentând elemente heraldice. 3 sn (Înv; îe) A se face ~ la lume A se face de râs. 4 sn (Îvr) Surguci (la turban, la ișlic etc.). 5 sn (Buc; Trs) Mănunchi de flori artificiale sau alte podoabe pe care le poartă mirele la pălărie sau la căciulă în ziua nunții. 6 sm (Înv; Mol; Mun) Țimiraș (1).

ȚIMIR, țimire, s. n. 1. (Înv. și reg.) Emblemă care servește drept semn distinctiv al unei familii nobile, al unui oraș, al unei corporații sau membrilor ei, unei țări etc. 2. Denumire dată în evul mediu, în țările române, călăuzei și însoțitorului oficial al unui străin, mai cu seamă de la hotare până la curtea domnească. [Var.: țimară s. f.] – Din magh. cimer.^[1]

ȚIMIR, țimire, s. n. (Învechit și regional) Emblemă care servește drept semn distinctiv unei familii nobile, unui oraș, unei țări,unei corporații sau membrilor ei; blazon, marcă, stemă. (Atestat în forma țimară) Oameni... care nu au nici țimară, nici stolă, nici coroană. NEGRUZZI, S. III 405. – Variantă: țimară, țimări, s. f.

țimír n., pl. urĭ și e (ung. cimer, blazon, marca țăriĭ, mgerm. zimier, d. fr. cimier, vîrf de coĭf, cime, vîrf; lat. pop. cîma, cl. cyma, vgr. kyma, vlăstar). Trans. Blazon, marcă.

țămir s vz țimir

țimar snm vz țimir

țimară sf vz țimir

zimir sn vz țimir

!țimir¹ (blazon) (înv.) s. n., pl. țimire

!țimir² (blazon) (înv.) s. n., pl. țimire/țimiruri

țimir (emblemă) s. n., pl. țimire

țimir (-ruri), s. n. – Blazon, emblemă. Mag. cimer (Tiktin; Gáldi, Dict., 166), din germ. Zimier, fr. cimier. În Trans., înv. – Der. țimiraș, s. m. (trimis, mesager), înv., numiți astfel din cauza blazonului lor.