ȚÎȚÎNĂ, țîțîni, s. f. (Mai ales la pl.) 1. Balama. Cineva-n umbră Tot umblă, tot umblă... Și rupe țîțîni și lăcate. BENIUC, V. 124. La a doua pălitură, căzu o bucată din trunchi ca o ușă sărită din țîțînă. C. PETRESCU, R. DR. 154. Se-ndoaie stejarii bătrîni Și ușile gem în țîțîni. COȘBUC, P. I 235. Bătrînul intra pe poarta ruginită în țîțîni. SLAVICI, N. II 5. În dom de marmur negru ei intră liniștiți Și porțile în urmă în vechi țîțîni s-aruncă. EMINESCU, O. I 93. ◊ Expr. A scoate pe cineva din țîțîni v. scoate (I 8). 2. Celulă în care se dezvoltă matca albinelor. (Atestat în forma țițină) Se cunoaște că un stup este gata să roiască de pe țiținele ce se fac pe dunga fagurilor; căci într-aceste țițini se prăsesc mumele albinelor sau împărătesele stupilor. I. IONESCU, M. 381. 3. (Popular) Rădăcină a unui furuncul. – Pl. și: țîțîne (GANE, N. III 18). – Variantă: țițină s. f.