ÎNFIGE (-fig) I. vb. tr. 1 A vîrî, a băga, a face să pătrundă în ceva un lucru ascuțit la vîrf, a împlînta: ~ un ac; ~ un par în pămînt; Cu sete înfige-i cuțitul în piept (VLAH.); abătea grindina în alte părți, înfigînd toporul în pămînt (CRG.); îi reteză capul și, înfigîndu-l în suliță, vine cu el la Ștefan (ISP.); Ⓕ: cine ne-a dat inima, să nu ne fi înfipt dorul și dragoste în ea (DLVR.) ¶ 2 A înfige țărușii corturilor spre a poposi undeva; a-și așeza tabăra: Mihai... își înfipse tabara în locul părăsit de dușman (BĂLC.). II. vb. refl. 1 A pătrunde, a se vîrî, a se împlînta: o sută de suliți se înfipseră în trupul lui (GN.); mîinile uscate se înfigeau în cămașa copilului (DLVR.) ¶ 2 A rămînea înțepenit, a se înțepeni: glonțul... se înfipe într’o cărămidă din părete (NEGR.); i s’a înfipt carul în imala aceea (SB.) ¶ 3 A se băga, a se amesteca: o horă strămoșească, singurul joc la care se ’nfig și cei cari nu știu juca (VLAH.); numai decît trebuia să se înfigă și mama în vorba aceea (SB.) ¶ 4 A se așeza, a se stabili într’un locșor foarte puțin încăpător: să ne înfigem în colțul otelului Continental, pentru a privi la mișcare de pe stradă (CAR.) ¶ 5 A se ~ la muncă, a se apuca serios de muncă: sta mohorît și nu-i da inima brînci să se ’nfigă la muncă (S.-ALD.) [lat. infīgĕre].