tun Dicționarele noastre derivă pe tun din lat. tonus. Singur TDROG, ca de obicei mai prudent, adaugă „sau postverbal de la tonare (rom. a tuna)”. Limbile romanice nu au nici urmă de lat. tonus, decît ca împrumut savant. În latinește, tonus înseamnă „încordare” (< gr. τόνος ), dar apare și cu înțelesul de „tunet” (evident, în acest înțeles e postverbal de la tonare), pentru care se trimite la Seneca, Naturales Quaestiones, II, 56, 1. Dar ce citim acolo ? Că în vechime se zicea tonitrum sau tonus, acest din urmă cuvînt fiind, întîlnit de Seneca la Caecina, scriitor din secolul 1 în.e.n., care și el îl luase poate dintr-o scriere mai veche. Așa fiind, nu văd de ce nu am crede că tun în romînește e postverbal de la tuna (cf. și toană), refăcut deci în același chip ca forma arhaică din latinește. Tun mai are, după dicționarele noastre, și înțelesul de „zdravăn” în expresiile înghețat tun, sănătos tun, doarme tun, beat tun, fără să ni se dea nici o explicație semantică. Singur DU explică înțelesul prin „tare ca tunul”, și probabil aceeași explicație a fost și în mintea celorlalți autori, căci altfel ar fi căutat alta. Dar în primele timpuri tunurile erau de lemn și nu este probabil că puteau trece drept lucrul cel mai solid (piatra, fierul, ar fi putut să o ia înainte din acest punct de vedere). Și pe de altă parte expresiile citate nu pot fi prea recente. Cred că înghețat tun este prima formulă din serie și se referă la o apă peste care se poate trece cu tunurile, lucru întîlnit de multe ori în istoria războaielor din țara noastră. După aceasta, prin imitație, s-a putut trece la formarea celorlalte expresii, dacă nu cumva ultimele două citate subînțeleg „de poți să tragi cu tunul și nu-l trezești”. Suprimarea unei părți din formulă nu e ceva nemaivăzut. Expresia curentă în București nu se știe ca pămîntul se explică desigur nu ca o copie după tace ca pămîntul, ci ca o scurtare din cum nu se știe ce e ascuns în pămînt.