STAROSTE, starosti, s. m. 1. (În trecut) Conducător, cap al unei corporații, al unei bresle. Cunoaște, domnule, că eu sînt staroste al neguțătorilor de lucruri scumpe. SADOVEANU, D. P. 153. Starostele tăbăcarilor nu credea în primejdie dacă n-o vedea cu ochii lui. CAMIL PETRESCU, O. II 40. Și pentru ce n-a trimis-o în cercetarea starostilor de isnafuri? NEGRUZZI, S. I 305. ♦ Șef, conducător; fruntaș. Boierul i-a făcut Saftei pe voie și l-a dat pe Mură starostelui lăutarilor. GALACTION, O. I 68. Eol, starostele vînturilor, aibă grijă de familia și de tărăbuțele mele. CARAGIALE, O. VII 159. N-am uitat nici pe răposatul Caraiman, veselul și priceputul staroste al vînătorilor tămădăieni. ODOBESCU, S. III 14. 2. (În organizarea administrativă feudală din Moldova) Comandant, guvernator al unei cetăți sau al unui oraș întărit; pîrcălab (1). A venit starostele cu călărime, a împlinit porunca domniei și s-a întors încărcat de daruri. SADOVEANU, O. VII 113. Miron fu trimis înainte la Petru Potocki, starostele de Camenița, ca să ceară ajutor de oaste. BĂLCESCU, O. I 183. 3. (Mold., Transilv.) Persoană trimisă de un tînăr la părinții unei fete, pentru a o cere în căsătorie (v. pețitor); p. ext. persoană care dirijează ceremonia nunții. De băietanul stăruiește în hotărîre că vrea și vrea [să ia fata], atunci tatăl său... merge de cată doi gospodari drept starosti pentru a se duce... la cutare fată în împețit. La TDRG. Măi Chirică... scoți omul din minți cu vorbele tale. Bun staroste mi-am găsit. CREANGĂ, P. 162. Cum poposeau la o casă, deodată ieșeau înainte: mirele cu mireasa, socrul cu soacra și starostele. ȘEZ. III 184. – Pl. și: (3) staroști (CONTEMPORANUL, I 162). – Formă gramaticală, sg. art. și: starostea (DELAVRANCEA, O. II 19, ISPIRESCU, L. 92, MARIAN, NU. 507).