PONOS, ponoase și ponosuri, s. n. 1. Injurie, blam, hulă, clevetire; insultă, calomnie. Născocesc adesea ponoase și porecle, uneori binemeritate. I. BOTEZ. ȘC. 118. N-avea să scoată capul în lume Sultănica, ea, care de bună ce era, și-ar fi dat și dumicatul din gură, că începeau șușuitul și ponoasele. DELAVRANCEA, S. 14. Era să-l las, măicuță, Cu gluma și să tac Era să țip obraznic, Ori ce era să fac? Și tot pe mine, biata, Și vină și ponos! COȘBUC, P. I 266. ◊ (În construcție cu verbele «a rămîne», «a trage», «a purta») Cînd se întoarse de la oaste, împăratul Amfitrion își găsi nevasta însărcinată... Acest împărat tăcu din gură și primi să poarte ponosul. ISPIRESCU, U. 17. ◊ Expr. A-i purta (cuiva) ponos = a-i fi (cuiva) ciudă pe cineva, a purta (cuiva) pică. Nu cumva pentru asta ai să-mi porți ponos? HOGAȘ, M. N. 199. 2. Cusur, vină. Ori m-ai luat cu graba, să-mi scoți la urmă niscaiva ponoase? TOPÎRCEANU, B. 96. Nu era așa căscăund flăcăul acesta și pe nedrept îi atîrnau de coadă acest ponos ceilalți argați din sat. ISPIRESCU, G. 230. Bag însă de seamă că deviu din ce în ce mai exigent și că nu fac alta decît a scoate mereu la mărunte ponoase cărții tale. ODOBESCU, S. III 38. ♦ Aluzie. Ne și trage cîte-un ibrișin pe la nas despre fata popii de la Folticenii Vechi: ba că-i fată cuminte, ba că-i bună de preuteasă, ba c-ar fi potrivită cu mine... și cîte ponosuri și tîlcuri de-a lui popa Buligă cel buclucaș. CREANGĂ, A. 94. 3. Consecință neplăcută; necaz, povară, neajuns. Este drept ca fiecare să poarte ponosul faptelor și ziselor sale. ODOBESCU, S. III 10. El poartă ponosul Ș-altul roade osul. PANN, P. V. I 82. Unii cu foloasele, alții cu ponoasele. ◊ Expr. A-și face ponos cu cineva = a-și face de lucru cu cineva, a-și pune mintea cu cineva, a ajunge la neplăceri cu cineva. Și n-am fost slab și nici fricos: Pe opt ți-i dau grămadă jos, Dar m-am ferit să-mi fac ponos Cu toți nebunii. COȘBUC, P. I 199.