NĂRUIT, -Ă adj. Dărîmat, surpat, prăbușit; spec. (despre construcții) ruinat. Care nume și pe o peatră ce s-au aflat la o cetate năruită la Galați am cetit-o latinește. m. costin, let. i, 17/33. Se și văd aici gropi, găuri năruite. i. ionescu, p. 347. Trecu prin hățișul grădinei și prin zaplazurile năruite și urcă iute scările. eminescu, n. 38. Treceam înainte... pe o cărare îngustă ce ducea mereu în sus, năruită pe alocurea. id. G. p. 102. Deodată vezi înaintea trenului că drumul se închide, un munte năruit astupă valea de-a curmezișul. vlahuță, d. 51. Din puncte bănuim tranșeea lor: Pe lîngă podul sfărîmat..., Pe după colțul năruit al morii. camil petrescu, v. 67. Dorm în scorburi, în tufișe, în palate năruite... eftimiu, î. 42. O pîrîitură de acoperiș năruit m-a făcut să mă strîng... într-un gest instinctiv de apărare. G. m. zamfirescu, sf. m. n. ii, 213. S-a oprit... la un anume zid de bisericuță năruită și pustie. c. petrescu, a. r. 48. Lîngă zidurile năruite ale cetății se află cavourile lor de marmoră. bogza, c. o. 189. Prin șuri, pe sub șopruri, pe prispe năruite, se îngrămădeau strîns unii in alții, dîrdîind în așteptarea somnului. camilar, n. i, 10. Dincolo de șosea, peste un acoperiș năruit, cîmpia... se clădea către orizont în fîșii nesigure. galan, b. ii, 40. Locuri năroit’e. alr sn iii h 820/102. (Fig.) Infirmi năruiți, otrăviți prin influența corosivă a vitriolului. alecsandri, s. 7. Nu mai răscoli cenușa năruitelor povești! vlahuță, o. a. i, 34. Petre privea lung fața năruită a bătrînului boier. rebreanu, r. ii, 201. ◊ (Substantivat) Clătinat, [turnul] se răstoarnă și-n vuiet căzînd năruitul, Mii cutropite de greci le-ngroapă-n grozava ruină. coșbuc, ae. 40. – pl.: năruiți, -te. – Și: (regional) năroit, -ă adj. – v. nărui.